luni, 30 iunie 2008

18th story - 1000 people

"A thousand people yell, they're shouting my name
[...] And a thousand people smile, they're smiling at me [...]

But when the sky if filled with stars [...] "

BLACKFIELD - 1000 people

Era ceva straniu atunci. Poate fragment dintr-un film si o secventa dintr-o carte, sau poate un ceva penibil care incearca sa fie altceva. Sau poate nu era nimic. Poate cea mai stupida melodie se dovedeste a fi o capodopera care nu a fost, nu este si nici nu va fi niciodata descoperita. Nici macar remarcata de un singur individ. Sau cel mai probabil... este o gama care a alunecat de pe un portativ. S-a amestecat cu particule de praf, cu microbi, cu prea putine cuvinte, cu ambalaje colorate, cu stropi de ploaie, cu tabloide, a incercat sa urce din nou spre un alt cer si a incercat sa se curete de tot ceea ce a insemnat a aluneca. Nu a reusit, s-a pierdut si ar fi inutil sa spun ca "asta e o alta poveste despre care vom vorbi alta data", ca o cutie chinezeasca stupida in cazul de fata. Nu este alta poveste, nu vom mai continua nimic, gama a alunecat de pe portativ, s-a pierdut, povestea s-a terminat, este mult prea tarziu, mult prea cald, mult prea greu pentru a mai lasa loc altor randuri.

* nu am gasit "1000 people", asa ca am pus aici melodia "blackfield"...de la blackfield :D

vineri, 20 iunie 2008

17th story - the chasm

[Nu mai pot scrie.] Ferestre imense, intr-o sala imensa. Imens de goala, acompaniata de o imensa liniste care bazaie. Enerveaza. Ferestre mari si simple, cu un cadru dintr-un aluminiu de proasta calitate. Dar macar mascheaza nimicul, macar tine locul unui "ceva". Perdele mult prea fine pentru o astfel de sala abisala... luminata acum. Doua ferestre deschise, in spatele lor semne finale de soare. Daca in spatele lor s-ar fi aflat luna, probabil ar fi trimis imagini macabre spre restul camerei: fantome stravezii, insetate de intunericul abisal.
Ce sala: mare, foarte mare, foarte misterios luminata ziua, ciudat de intunecata seara. Se conduse singura pana la ferestre. Acolo si atunci era racoare. Un aer inecacios, de zahar ars patrundea printre ochiuri albe, cu contururi sensibile, printre cercurile prea multe si prea mici ale perdelelor. Ce putea sa fie dincolo de ferestre?
"O sala mistica nu poate ascunde decat un cliseu: marea!"
Si asa era: mai departe de ferestre, mai departe de parchetul, surprinzator, lucios, mai departe de perdele din povesti macabre, mai departe pana si de cerculetele materialului cu pretentii si pana dupa sticla cu picaturi de lumina, praf si ploaie, se imbinau doua nuante. Un fragment albastru de cer si un fragment albastru de mare, imbinate, respingandu-se, contopindu-se, zbatandu-se neajutorat pentru a se indeparta unul de altul si in final, imbratisandu-se in orizont. Nu se vedea malul, iar ea nici nu incerca sa il vada. Se putea convinge daca exista un mal sau daca totul plutea pe un val nesigur. Trebuia doar sa isi incline capul, sa priveasca in jos, mai jos soare, prin aluminiul de prost gust, mai sus de mainile crispate intr-un mod elegant. Insa privi drept: marea. Elementul pe care il luase in deradere si care o facea sa se simta jenata, ca intr-un basm cu zane penibile care plutesc prin romantism in fiecare seara, pe malul marii. Insa acum era un alt aspect al marii, mai presus de zanele din carti necesar uitate. Acum, marea era un aspect al unei vieti traite altfel, simtite altfel. Se intoarse cu spatele la ferestre.
Ce camera impecabila, totusi. Si atat de goala. Simtea cum ceva zvacnea intr-un adanc nedescoperit inca. Simtea ca ar putea sa umple camera cu ferestre frumoase, camera descrisa de adjective simple. Si mai era o coloana sonora compusa atunci. Dar parea atat de veche...
Se intoarse cu spatele la incaperea vasta si respingatoare pentru un moment. Isi privi din nou cliseul. Se regasi in cateva din cutele bleumarin, reflexele unor copaci de undeva ii amintira melodii, iar existenta abisului acolo, undeva, ii dadu incredere: nu doar in camera aceea exista un abis. Si nu doar in mare exista abisul. Si nu doar ferestrele acestea pareau imense si camera prea goala si perdelele cu ochiuri prea marunte si...
Iar marea nici macar nu exista. Dar era totusi acolo. Era mirosul marii patruns in camera aceea, mirosul de la mii de kilometri distanta. Si totusi...

joi, 19 iunie 2008

16th story - negative

[...] ironia de pe chipul fetei se contura, metamorfozandu-se intr-un zambet senin. Ochii i se luminara in sfarsit si devenira jucausi. Dar oare de ce “cliseul” fusese cel care o luminase?

* un fragment prea vechi :)

15th story - Greece (2007)




14th story - Zero virgula unu

Cineva zicea cã trebuie sã alegem între a ne trãi viaţa şi a o înţelege. Eu am ales sã o înţeleg. Ştiu cã zâmbeşti cu îngãduinţã auzind asta, dar da, chiar şi EU pot face acest lucru! Cred cã eprubetele ar putea sã înţeleagã portocala asta numitã „viaţã”, mai bine decât toţi, chiar şi prin sticla lor.
Nu ştiu care a fost prima mea amintire. Ştiu doar cã am fost şi încã sunt una din acele eprubete realizate de fabrica... nici nu ştiu care! Sunt o simplã eprubetã. Timpul nu m-a unicizat, am rãmas tot una din totalitatea eprubetelor apãrute anul acesta. Sau poate acum doi, trei, poate chiar zece ani. Nu îmi dau seama cum a trecut timpul şi nici nu ştiu cât a trecut de când sunt în acest laborator. E o senzaţie foarte ciudatã... singura ta amintire mai preţioasã sã fie fiecare clipã. Şi ea nu dureazã mult. Dureazã o clipã, apoi se duce cine ştie unde. Şi rãmân cu amintirea clipelor mele, cu amintirea vieţii mele ratate care, pânã la urmã, nu are nicio amintire.
Sau poate am, dacã mã gândesc mai bine. Mi s-a întâmplat un lucru care iese din tiparul „normalului” meu! Într-o zi, am cãzut de pe o masã din laborator, pe care am fost aşezate, pentru a fi etichetate, mai multe eprubete. Am cãzut în spaţiul dintre masã şi perete. Poate astfel mi-a fost destinul. Femeia care mã scãpase din mânã mã urmãri cu privirea, însã, când vãzu locul în care am cãzut, chipul ei m-a fãcut sã înţeleg cã nu se va mai sinchisi sã mã ridice. Acolo am rãmas. Auzeam, din când în când, zgomote în jurul meu, însã nu vedeam nicio mişcare. Nu puteam vedea nimic de acolo. Îmi pãrea rãu cã eticheta mea va rãmâne nescrisã şi cã nu voi mai lua locul cuvenit în suportul de lemn. Dupã un timp însã, m-am autoetichetat. Ce ar mai fi râs unii din prietenii tãi sau poate chiar tu (nu te cunosc prea bine, aşadar mã pot aştepta la orice reacţie din partea ta) dacã aţi fi vãzut o eprubetã pe a cãrei etichetã sã scrie zero virgulã unu. E absurd de altfel! Eprubetele sunt numerotate pentru a se distinge una de cealaltã. Cum putea sã fie eprubeta zero virgulã unu?! Nu conteazã, tu oricum nu ai înţelege.
Am stat acolo o perioadã lungã, privind bucata ruptã din mine. M-am ciobit când am cãzut şi un ciob mic de sticlã zãcea pe podea, lângã mine, între perete şi masã. Mã simţeam straniu vãzând ciobul undeva, la câţiva centimetri distanţã. Oare de ce a trebuit sã cad tocmai eu de pe masã, de ce a trebuit tocmai eu sã rãmân cu eticheta nescrisã? Oare de ce m-am ciobit şi ciobul a rãmas lângã mine? De ce o lege neştiutã a fizicii nu l-a împins sub masã ci l-a lãsat acolo, pentru ca eu sã mã uit zilnic la el şi sã regret cã sunt un obiect? Deseori mã plictiseam acolo jos şi atunci începeam sã cercetez partea de perete care îmi servea drept adãpost. Am observat o dârã albã pe suprafaţa imperfectã a peretelui gri închis. Am fost norocoasã pentru cã am cãzut cu ochii în sus, orientatã spre el, astfel încât sã îl pot vedea amãnunţit. La o privire mai atentã, mi-am dat seama cã nu era o simplã dârã de cretã sau de creion alb sau o zgârieturã oarecare. Era ca un şanţ limitat, un fel de cicatrice. Exact în clipa aceea am auzit de la profesoara care ţinea ora sintagma „ani luminã”. Am ascultat în continuare despre ce vorbea şi am înţeles, cu mintea şi sufletul meu de eprubetã, cât înseamnã un an luminã, deşi pânã atunci nu ştiusem. În acel moment, mi-am dat seama de durerea acelui perete... câţi ani luminã se ascundeau în acea cicatrice. Oare câţi ani luminã suferise peretele acela ? Haide, nu mă lua peste picior! Ştiu bine ce înseamnă un an lumină… şi te asigur că am dreptate folosing sintagma aici.
M-am gândit mult timp la peretele meu. Semnul lui, o cicatrice, rana trecuse pentru cã, din suprafaţa spartã, nu mai picurau firicele albe. Hmm... cât de bine semãnam noi! Eu mã ciobisem, când am cãzut de pe masã, iar ciobul minuscul se afla încã lângã mine. La baza peretelui se aflau presãrate, pe mocheta de un verde închis, de prost gust, firicelele albe, cãzute din tencuialã. Erau ca o pojghiţã deasupra mochetei, ceva albicios foare greu de observat de ochiul uman. Amândoi am fost rãniţi, amândoi am rãmas cu o cicatrice, pe care unii o considerau falsã, amândoi eram rezultatul nepãsãrii celor din jur, al nepãsãrii celor care ne-au lovit. Eram doar nişte corpuri fãrã glas, care au fost, pentru o secundã, o unealtã trecãtoare a mâniei sau neatenţei cuiva. Fiecare aveam o infinitate de ani luminã în adânciturile cicatricilor noastre. Asta ne lega.

Cred cã peretele acela a fost singurul meu prieten... singurul meu partener într-o luptã cu o lume care nu ne vede acum, care ne-a vãzut şi ne-a aruncat aici pentru a nu ne mai vedea niciodatã. Poate nici nu îmi mai doream sã plec de acolo, existenţa peretelui îmi era suficientã pentru a rãmâne nemişcatã pe tot parcursul vieţii mele vãzute, auzite şi simţite prin sticlã. Ce viaţã aveam! Dar nu îmi pãsa. Locul sumbru, murdar, ornat parcã într-un stil anonim cu pânzele de zahãr amar ale vreunui pãianjen, cu agrafe de praf şi cu şiruri sacadate de cretã albã şi albastrã... Îmi plãcea acolo! Cred cã tocmai de aceea, într-o zi, radiera ta a alunecat în locul în care mã aflam eu. A cãzut peste ciob şi parcã m-a durut mai tare decât atunci când m-am lovit eu, atingând solul. Am vãzut o mânã cu inele mari de rocker gotic, venind spre mine. Cred cã ai auzit şi tu sunetul de îmbufnare pe care l-am fãcut atunci când m-ai ridicat de acolo, când inelele tale mi-au lovit sticla. Nu vroiam sã plec. Tot ce îmi doream era sã îţi dai seama cã sunt o eprubetã şi nu radiera pe care o cãutai. Vroiam sã mã laşi acolo. Te-am vãzut uitându-te la mine ciudat, când ai vãzut cifrele de pe etichetã şi suprafaţa ciobitã într-un punct.
- Ce faci acolo? asta este tot ce am auzit şi apoi s-a fãcut doar întuneric. Mã aflam în buzunarul hanoracului tãu. În disperarea ta, când a observat profesoara cã ai altã ocupaţie, m-ai ascuns în buzunar. Şi m-ai uitat acolo. În scurt timp, nu am mai avut nicio speranţã cã mã voi reîntoarce lângã peretele meu cu cicatrice.
Aşadar, m-ai uitat. Cred cã, pur şi simplu, s-a întâmplat sã pot sã-ţi vãd camera, printr-o crãpãturã a cusăturii buzunarului. Geaca ta era agãţatã într-un cuier, aşadar aveam o viziune „panoramicã” asupra camerei. Nu m-a impresionat nimic...obiecte mari din culori, din lemn, din sticlã, din nou din culori, hârtii, stilouri, haine în culori cenuşii, obiecte lucitoare, un mãr verde şi din nou culori. Pereţii camerei tale erau perfect netezi, nu am vãzut vreunul care sã aibã o cicatrice. Ei nu au simţit ceea ce am simþit eu şi peretele meu: nepãsarea lumii, care doare. Cât erau de perfecţi pereþii camerei tale şi totuşi, cât de unic era peretele meu cu cicatricea lui prãfuitã, cu miliarde de ani luminã în adâncitura ei! Te-am vãzut stând în picioare în faţa biroului. Nu ţi-am dat importanţã prea mare. Nu vroiam sã îţi vãd chipul şi dacã îl vedeam, aş fi vrut sã îl uit. Nu vroiam sã te conturez, vroiam sã rãmâi o existenţã fãrã contur în viaţa mea de eprubetã. Vroiam sã rãmâi un portret fãrã chip în ochii mei care vãd prin sticlã şi asta pentru cã erai om, pentru cã erai ceea ce mi-aş fi dorit eu sã fiu. De aceea nu ştiu cum arãţi. Nici acum nu ştiu.


Îmi mai amintesc de asemnea cã trebuia sã prinzi nişte imagini pentru un proiect. Ai stat cam o orã în faţa ferestrei, cu luminã stinsã, încercând sã fotografiezi copacul de afarã, îndoit de vânt. Vremea devenise însã calmã. Dupã ceva timp, te-ai sãturat de aşteptat, ai apris lumina în camerã şi ai trântit enervat aparatul foto pe pat. Chiar atunci a pornit un vânt puternic. Am început sã râd de naivitatea ta. Trebuia sã îţi dai seama cã asta este legea existenţei: ceea ce îţi doreşti se va întâmpla când te aştepţi mai puþin. Un lucru atât de pur, precum imaginea unui copac îndoit de puterea vântului, nu se lasã filmat sau pozat. Cum ai putut sã gândeşti aşa? Crezi cã legea vieţii este chiar atât de simplã? Crezi cã vântul va bate când vrei tu pentru a îndoi copacul? Ce copil eşti...
Am râs de tine, însã tu nu mi-ai auzit râsul. Ai auzit doar zborul unei muşte şi ai început sã te uiţi enervat în jur. Chiar cã eşti prostut... crezi cã râsul unui obiect cãzut cândva între un perete cicatrizat şi o masã, se poate auzi altfel decât zborul unei muşte oarecare? Eprubetele sunt la fel de însemnate precum muştele. Muştele se lipesc de hârtia aceea lipicioasã, noi cãdem lângã un perete şi ne ciobim. În ambele cazuri suntem prizonieri, în ambele cazuri suntem doar nişte „obiecte” nefolositoare. Chiar nu înţelegi semnificaţia comparaţiei mele?
Şi ce camerã aveai totuşi... mã uitam deseori prin crãpãtura buzunarului hanoracului tãu la draperiile de la ferestrele murdare. Mã dureau deja ochii, atât de tare le pironeam cu privirea mea de sticlã. Draperiile erau atât de şifonate, încât parcã din cutele lor apãrea o faţã. Mã uitam la ea şi îmi dãdeam seama cã acel chip era o combinatie între „chipul” meu şi chipul pe care mi l-am dorit întotdeauna. Unul uman, o faţã normalã, însã cu trãirile unei eprubete ciobite scrise pe frunte şi pe buze. Da, întotdeauna mi-am dorit sã fiu om. Întotdeauna mi-am dorit sã fiu om pentru tine, pentru oricine, pentru toţi, pentru viaţã.
Ciudat, nu?

Ştiu cã te plictisesc. Linişteşte-te, am ajuns la sfârşit. Este foarte simplu. Când ai avut urmãtoarea orã în laboratorul „meu”, ai trântit hanoracul pe bancã şi ai plecat de lângã ea. M-am rostogolit din buzunarul moale şi deşirat. Îmi doream cu toatã fiinţa (impropriu spus) sã cad odatã, sã ajung lângã peretele meu. Nu conta cã voi mai pierde o parte din mine, nu conta sã voi sta iarãşi acolo privindu-mi cioburile. Mi-ar fi fost de ajuns. De acolo, aş fi putut sã îmi trãiesc viaţa de eprubetã în modul în care am ales sã o trãiesc: înţelegând-o! Dar nu m-am prãbuşit. Jumãtate din mine era pe marginea mesei, iar jumãtate în aer. Nu puteam ajunge odatã jos?! Am vãzut profesoara apropiindu-se. În timp ce îţi verifica caietul, mâna în care ţinea bucata de cretã se afla la câţiva centimetri deasupra mea. O singurã mişcare a degetelor a fost deajuns pentru ca bucãţelele mici şi albicioase din cretã, cãzute peste eticheta mea, sã mã facã sã cad.
Nu m-am mai ciobit. Eram, în sfârşit, lângã peretele cicatrizat. Şi atunci mi-am dat seama cã el mã ajutase sã ajung acolo. Nu tu, ci peretele. Firicelele albicioase de cretã erau identice cu cele de la baza zidului, erau identice cu cele cãzute din rana lui, devenitã acum cicatrice. Aşadar, deşi nu putea vorbi, şi-a dat seama cã eram la fel de cicatrizatã. M-a chemat lângã el. Atunci m-am simţit împlinitã şi sunt sigurã cã nicio eprubetã nu a trãit ce am trãit eu...
Acum înţelegi de ce mã numesc zero virgulã unu? Sunt pe atât de neînsemnatã şi de cicatrizatã (zero virgulã ), pe cât sunt de diferitã, pentru cã am o existenţã de eprubetã care a ales sã îşi trãiascã viaţa înþelegând-o.
Sunt o eprubetã.
Sunt doar o eprubetã.
Sunt doar.
Sunt.

* ceva mai diferit..

marți, 17 iunie 2008

13th story - electric requiem

you'd better die in your sleep, cause tomorrow's gonna be a rainy day. you'd better wake up next morning, cause you'll have to die in your sleep at night. die and reborn over and over again, day by day, morning after morning, night after night.
sleep well!
good morning!

luni, 16 iunie 2008

12th story - wanted: rain

Si ea privea prin soare, doar ca acum era noapte, o noapte de mai, dupa o zi anormal de calda. Acum batea o briza care parca abia avea indrazneala de a atinge clapele de frunze si pietre ale copacilor, asfaltului. La multi, prea multi km departare, se observa cicatricile de fulgere pe acorduri mute ale cerului. Se prevestea o furtuna scurta de primavara, vara, insa asteptarea era un infractor interogat - suspans, oarecum suspans. Ploaia era asteptata in tricou verde, cu jeleuri portocalii, cu bilete de metrou, bomboane, stilouri, partituri, schite si culegeri cu probleme de economie pe birou. Umbre nebune de sub jaluzele argintii verticale, de pe pervazul luminat slab, cladesc o nota de mister: ploua? Nu ploua. Tuna? Era o masina cu motor imbatranit.
Inca o zi, inca o prietenie spulberata, inca o carte citita, inca un portativ compus, inca niste monede gasite prin buzunare de geci sifonate si pierdute prin dulapuri. Inca o ploaie asteptata si din nou latraturi de caini pe strazi.
Particule amuzate de praf se fugaresc in cercuri concentrice in fara usii deschise. Daca se inchide, ele se risipesc, daca ramane deschisa, ele isi continua jocul. Nici cea mai severa curatenie cu scapa camera de praful jucaus se de caietele vechi si prea scrise, aruncate si gasite uneori intr-un alt ghiozdan uitat.
Asteptarea in tricou verde se uita pe geam, indepartand discret jaluzelele. Nu mai venea ploaia. Degeaba o asteapta. "Nu mai vine astazi": se putea culca. Stinse veioza rosie, indreapta jaluzelele argintii si se aseaza in pat. Mai statu cateva secunde, dupa care un acoperis de tabla din imprejurimi trimise semnale sacadate, clare: ploua.

Dar nu mai conta, adormise.
Nu mai ploua.

sâmbătă, 14 iunie 2008

11th story - through piano sheets and caramel

E frumos...e foarte tragic sa vezi cum o bomboana din caramel se topeste la soare, pe un raft populat alta data de carti, un raft populat acum de o bomboana si de o panza de paianjen, rasfirata de vant. Raftul e in aer liber. Odata, a facut parte dintr-o camera, insa o calamitate naturala necunoscuta mistuise, probabil zidul din afara. Acum raftul era in aer liber. Acum era soare si era vara si era vant si era panza de paianjen blocat si el acolo. Firele lipicioase cu aspect ironic de zahar mai rezista inca trei minute, prinse cu ventuzele lor albicioase de raftul dintr-un lemn mat, aproape negru. Vantul in re minor nu cruta nimic. Dupa alte trei minute desprinde panza ipocrita si o alunga. Poate spre pamant, poate spre nord, poate spre un alt oras cu cladiri patate de soare, poate spre o lume caramelizata, poate spre o alta panza de paianjen, la fel de ipocrita deoarece pare din zahar. Poate nici nu a desprins-o de acolo. Sau poate vantul acesta a fost necesar pentru a o trimite cat mai departe. Nu stiu.
Intr-un colt de ruine in aer liber se observa niste partituri. Mult tush, hartie de proasta calitate, pare a fi pergament. Oricum nu conteaza, vantul canta deja piesa fara ajutorul partiturii. O are totusi in fata, pentru a nu gresi. Unele portative sunt prea incarcate de caramele pentru a putea fi cantate pe de rost (amintiri), iar unele mordente sunt omise, altele prea accentuate. Uneori trebuie folosita pedala, alta data, pianul suna la fel.
De undeva de sus, bomboana pare o pata nedorita pe o bucata de lemn, totusi, sec. Nu mai este o bomboana, este doar ceva dulce care s-a topit de la prea mult soare. Se va prelinge pe toata suprafata lemnului de la prea multa ploaie, iar in cele din urma va disparea din cauza vantului. Oricum melodia nu sta pe loc. Partiturile nu se desprind de pe sol, raftul ramane in fata soarelui, in aer liber, bomboana continua sa se topeasca. Totul este absorbit, fara culoare, daca privesti prin soare.

vineri, 13 iunie 2008

10th story - whisper

Astepta o zi intreaga pentru a o trai. Astepta o singura traire pentru a se putea gasi. Astepta o cautare pentru a putea porni intr-o alta...cautare. Astepta un sir mult prea lung de cautari si in final, ziua se termina. Totul fusese legat de o zi oarecare. Apoi s-a terminat

marți, 10 iunie 2008

9th story - Papusa de portelan

A 9-a poveste ar fi trebuit poate sa fie prima, sau macar a doua, insa... nu stiu :)
Primul meu volum (-Papusa de portelan-) a aparut acum cateva luni si am postat aici o nuvela din el, Teatru mut.. Voi continua prin a posta (-tot pe fragmente-) urmatoarea "schita", sau mai bine i-as spune proza scurta, pentru ca nu o pot incadra intr-o anumita specie a epicului. Se numeste Zero virgula unu... va fi postata curand! hope you'll enjoy it ! :)

8th story - Real..

SCENA 4: Este dimineaţă. Încă dormi. Mă bucur că ieri ai acceptat rolul de personaj principal în piesa mea. M-ai ajutat să îţi arăt ceva... ceva ce numai omul însuşi îşi poate arăta, ceva ce numai el poate înţelege. Sper că acum ai înţeles că sunt sufletul tău, fac parte din tine...
Sper că azi, când te vei trezi, îţi vei da seama că te-am minţit. Nu ai fost nici măcar o clipă actor independent. Ai fost o marionetă în mâinile mele. Ai fost încă de la început o marionetă în mâinile propriei vieţi. Ai înţeles acum....sper... faptul că este groaznic să fii propriul prizonier. Frica de a rămâne încleştat pentru totdeauna într-o piesă de teatru care se derulează pe coloana sonoră a propriei tale vieţi. Te rog... nu încerca să mă mai sileşti să îţi arăt asta încă o dată. Nu te-a durut atât de tare, cât te-ar durea în realitate. Te rog, nu încerca să te transformi într-o marionetă, nu mai încerca să îţi impui lucruri pe care ştii că nu le vei putea face, nu mai încerca să îţi faci liste spirituale cu lucrurile pe care trebuie să le faci, deşi ştii prea bine că nu le vei putea duce la un bun sfârşit, nu mai încerca să mă distrugi, nu mai încerca să îţi distugi sufletul.
Plec acum, mă întorc acasă. Sper că te vei simţi bine când te vei trezi cu adevărat, căci ieri nu te-ai trezit.. nu te-am lăsat să îţi înfrunţi piesa de teatru în realitate. Ţi-am cerut să te prefaci că te trezeşti.

Sfârşit
* si acum, ultima parte din Teatru Mut.. sper ca va placut :D