17th story - the chasm

[Nu mai pot scrie.] Ferestre imense, intr-o sala imensa. Imens de goala, acompaniata de o imensa liniste care bazaie. Enerveaza. Ferestre mari si simple, cu un cadru dintr-un aluminiu de proasta calitate. Dar macar mascheaza nimicul, macar tine locul unui "ceva". Perdele mult prea fine pentru o astfel de sala abisala... luminata acum. Doua ferestre deschise, in spatele lor semne finale de soare. Daca in spatele lor s-ar fi aflat luna, probabil ar fi trimis imagini macabre spre restul camerei: fantome stravezii, insetate de intunericul abisal.

Ce sala: mare, foarte mare, foarte misterios luminata ziua, ciudat de intunecata seara. Se conduse singura pana la ferestre. Acolo si atunci era racoare. Un aer inecacios, de zahar ars patrundea printre ochiuri albe, cu contururi sensibile, printre cercurile prea multe si prea mici ale perdelelor. Ce putea sa fie dincolo de ferestre?

"O sala mistica nu poate ascunde decat un cliseu: marea!"

Si asa era: mai departe de ferestre, mai departe de parchetul, surprinzator, lucios, mai departe de perdele din povesti macabre, mai departe pana si de cerculetele materialului cu pretentii si pana dupa sticla cu picaturi de lumina, praf si ploaie, se imbinau doua nuante. Un fragment albastru de cer si un fragment albastru de mare, imbinate, respingandu-se, contopindu-se, zbatandu-se neajutorat pentru a se indeparta unul de altul si in final, imbratisandu-se in orizont. Nu se vedea malul, iar ea nici nu incerca sa il vada. Se putea convinge daca exista un mal sau daca totul plutea pe un val nesigur. Trebuia doar sa isi incline capul, sa priveasca in jos, mai jos soare, prin aluminiul de prost gust, mai sus de mainile crispate intr-un mod elegant. Insa privi drept: marea. Elementul pe care il luase in deradere si care o facea sa se simta jenata, ca intr-un basm cu zane penibile care plutesc prin romantism in fiecare seara, pe malul marii. Insa acum era un alt aspect al marii, mai presus de zanele din carti necesar uitate. Acum, marea era un aspect al unei vieti traite altfel, simtite altfel. Se intoarse cu spatele la ferestre.

Ce camera impecabila, totusi. Si atat de goala. Simtea cum ceva zvacnea intr-un adanc nedescoperit inca. Simtea ca ar putea sa umple camera cu ferestre frumoase, camera descrisa de adjective simple. Si mai era o coloana sonora compusa atunci. Dar parea atat de veche...

Se intoarse cu spatele la incaperea vasta si respingatoare pentru un moment. Isi privi din nou cliseul. Se regasi in cateva din cutele bleumarin, reflexele unor copaci de undeva ii amintira melodii, iar existenta abisului acolo, undeva, ii dadu incredere: nu doar in camera aceea exista un abis. Si nu doar in mare exista abisul. Si nu doar ferestrele acestea pareau imense si camera prea goala si perdelele cu ochiuri prea marunte si...

Iar marea nici macar nu exista. Dar era totusi acolo. Era mirosul marii patruns in camera aceea, mirosul de la mii de kilometri distanta. Si totusi...