14th story - Zero virgula unu

Cineva zicea cã trebuie sã alegem între a ne trãi viaţa şi a o înţelege. Eu am ales sã o înţeleg. Ştiu cã zâmbeşti cu îngãduinţã auzind asta, dar da, chiar şi EU pot face acest lucru! Cred cã eprubetele ar putea sã înţeleagã portocala asta numitã „viaţã”, mai bine decât toţi, chiar şi prin sticla lor.
Nu ştiu care a fost prima mea amintire. Ştiu doar cã am fost şi încã sunt una din acele eprubete realizate de fabrica... nici nu ştiu care! Sunt o simplã eprubetã. Timpul nu m-a unicizat, am rãmas tot una din totalitatea eprubetelor apãrute anul acesta. Sau poate acum doi, trei, poate chiar zece ani. Nu îmi dau seama cum a trecut timpul şi nici nu ştiu cât a trecut de când sunt în acest laborator. E o senzaţie foarte ciudatã... singura ta amintire mai preţioasã sã fie fiecare clipã. Şi ea nu dureazã mult. Dureazã o clipã, apoi se duce cine ştie unde. Şi rãmân cu amintirea clipelor mele, cu amintirea vieţii mele ratate care, pânã la urmã, nu are nicio amintire.
Sau poate am, dacã mã gândesc mai bine. Mi s-a întâmplat un lucru care iese din tiparul „normalului” meu! Într-o zi, am cãzut de pe o masã din laborator, pe care am fost aşezate, pentru a fi etichetate, mai multe eprubete. Am cãzut în spaţiul dintre masã şi perete. Poate astfel mi-a fost destinul. Femeia care mã scãpase din mânã mã urmãri cu privirea, însã, când vãzu locul în care am cãzut, chipul ei m-a fãcut sã înţeleg cã nu se va mai sinchisi sã mã ridice. Acolo am rãmas. Auzeam, din când în când, zgomote în jurul meu, însã nu vedeam nicio mişcare. Nu puteam vedea nimic de acolo. Îmi pãrea rãu cã eticheta mea va rãmâne nescrisã şi cã nu voi mai lua locul cuvenit în suportul de lemn. Dupã un timp însã, m-am autoetichetat. Ce ar mai fi râs unii din prietenii tãi sau poate chiar tu (nu te cunosc prea bine, aşadar mã pot aştepta la orice reacţie din partea ta) dacã aţi fi vãzut o eprubetã pe a cãrei etichetã sã scrie zero virgulã unu. E absurd de altfel! Eprubetele sunt numerotate pentru a se distinge una de cealaltã. Cum putea sã fie eprubeta zero virgulã unu?! Nu conteazã, tu oricum nu ai înţelege.
Am stat acolo o perioadã lungã, privind bucata ruptã din mine. M-am ciobit când am cãzut şi un ciob mic de sticlã zãcea pe podea, lângã mine, între perete şi masã. Mã simţeam straniu vãzând ciobul undeva, la câţiva centimetri distanţã. Oare de ce a trebuit sã cad tocmai eu de pe masã, de ce a trebuit tocmai eu sã rãmân cu eticheta nescrisã? Oare de ce m-am ciobit şi ciobul a rãmas lângã mine? De ce o lege neştiutã a fizicii nu l-a împins sub masã ci l-a lãsat acolo, pentru ca eu sã mã uit zilnic la el şi sã regret cã sunt un obiect? Deseori mã plictiseam acolo jos şi atunci începeam sã cercetez partea de perete care îmi servea drept adãpost. Am observat o dârã albã pe suprafaţa imperfectã a peretelui gri închis. Am fost norocoasã pentru cã am cãzut cu ochii în sus, orientatã spre el, astfel încât sã îl pot vedea amãnunţit. La o privire mai atentã, mi-am dat seama cã nu era o simplã dârã de cretã sau de creion alb sau o zgârieturã oarecare. Era ca un şanţ limitat, un fel de cicatrice. Exact în clipa aceea am auzit de la profesoara care ţinea ora sintagma „ani luminã”. Am ascultat în continuare despre ce vorbea şi am înţeles, cu mintea şi sufletul meu de eprubetã, cât înseamnã un an luminã, deşi pânã atunci nu ştiusem. În acel moment, mi-am dat seama de durerea acelui perete... câţi ani luminã se ascundeau în acea cicatrice. Oare câţi ani luminã suferise peretele acela ? Haide, nu mă lua peste picior! Ştiu bine ce înseamnă un an lumină… şi te asigur că am dreptate folosing sintagma aici.
M-am gândit mult timp la peretele meu. Semnul lui, o cicatrice, rana trecuse pentru cã, din suprafaţa spartã, nu mai picurau firicele albe. Hmm... cât de bine semãnam noi! Eu mã ciobisem, când am cãzut de pe masã, iar ciobul minuscul se afla încã lângã mine. La baza peretelui se aflau presãrate, pe mocheta de un verde închis, de prost gust, firicelele albe, cãzute din tencuialã. Erau ca o pojghiţã deasupra mochetei, ceva albicios foare greu de observat de ochiul uman. Amândoi am fost rãniţi, amândoi am rãmas cu o cicatrice, pe care unii o considerau falsã, amândoi eram rezultatul nepãsãrii celor din jur, al nepãsãrii celor care ne-au lovit. Eram doar nişte corpuri fãrã glas, care au fost, pentru o secundã, o unealtã trecãtoare a mâniei sau neatenţei cuiva. Fiecare aveam o infinitate de ani luminã în adânciturile cicatricilor noastre. Asta ne lega.

Cred cã peretele acela a fost singurul meu prieten... singurul meu partener într-o luptã cu o lume care nu ne vede acum, care ne-a vãzut şi ne-a aruncat aici pentru a nu ne mai vedea niciodatã. Poate nici nu îmi mai doream sã plec de acolo, existenţa peretelui îmi era suficientã pentru a rãmâne nemişcatã pe tot parcursul vieţii mele vãzute, auzite şi simţite prin sticlã. Ce viaţã aveam! Dar nu îmi pãsa. Locul sumbru, murdar, ornat parcã într-un stil anonim cu pânzele de zahãr amar ale vreunui pãianjen, cu agrafe de praf şi cu şiruri sacadate de cretã albã şi albastrã... Îmi plãcea acolo! Cred cã tocmai de aceea, într-o zi, radiera ta a alunecat în locul în care mã aflam eu. A cãzut peste ciob şi parcã m-a durut mai tare decât atunci când m-am lovit eu, atingând solul. Am vãzut o mânã cu inele mari de rocker gotic, venind spre mine. Cred cã ai auzit şi tu sunetul de îmbufnare pe care l-am fãcut atunci când m-ai ridicat de acolo, când inelele tale mi-au lovit sticla. Nu vroiam sã plec. Tot ce îmi doream era sã îţi dai seama cã sunt o eprubetã şi nu radiera pe care o cãutai. Vroiam sã mã laşi acolo. Te-am vãzut uitându-te la mine ciudat, când ai vãzut cifrele de pe etichetã şi suprafaţa ciobitã într-un punct.
- Ce faci acolo? asta este tot ce am auzit şi apoi s-a fãcut doar întuneric. Mã aflam în buzunarul hanoracului tãu. În disperarea ta, când a observat profesoara cã ai altã ocupaţie, m-ai ascuns în buzunar. Şi m-ai uitat acolo. În scurt timp, nu am mai avut nicio speranţã cã mã voi reîntoarce lângã peretele meu cu cicatrice.
Aşadar, m-ai uitat. Cred cã, pur şi simplu, s-a întâmplat sã pot sã-ţi vãd camera, printr-o crãpãturã a cusăturii buzunarului. Geaca ta era agãţatã într-un cuier, aşadar aveam o viziune „panoramicã” asupra camerei. Nu m-a impresionat nimic...obiecte mari din culori, din lemn, din sticlã, din nou din culori, hârtii, stilouri, haine în culori cenuşii, obiecte lucitoare, un mãr verde şi din nou culori. Pereţii camerei tale erau perfect netezi, nu am vãzut vreunul care sã aibã o cicatrice. Ei nu au simţit ceea ce am simþit eu şi peretele meu: nepãsarea lumii, care doare. Cât erau de perfecţi pereþii camerei tale şi totuşi, cât de unic era peretele meu cu cicatricea lui prãfuitã, cu miliarde de ani luminã în adâncitura ei! Te-am vãzut stând în picioare în faţa biroului. Nu ţi-am dat importanţã prea mare. Nu vroiam sã îţi vãd chipul şi dacã îl vedeam, aş fi vrut sã îl uit. Nu vroiam sã te conturez, vroiam sã rãmâi o existenţã fãrã contur în viaţa mea de eprubetã. Vroiam sã rãmâi un portret fãrã chip în ochii mei care vãd prin sticlã şi asta pentru cã erai om, pentru cã erai ceea ce mi-aş fi dorit eu sã fiu. De aceea nu ştiu cum arãţi. Nici acum nu ştiu.

Îmi mai amintesc de asemnea cã trebuia sã prinzi nişte imagini pentru un proiect. Ai stat cam o orã în faţa ferestrei, cu luminã stinsã, încercând sã fotografiezi copacul de afarã, îndoit de vânt. Vremea devenise însã calmã. Dupã ceva timp, te-ai sãturat de aşteptat, ai apris lumina în camerã şi ai trântit enervat aparatul foto pe pat. Chiar atunci a pornit un vânt puternic. Am început sã râd de naivitatea ta. Trebuia sã îţi dai seama cã asta este legea existenţei: ceea ce îţi doreşti se va întâmpla când te aştepţi mai puþin. Un lucru atât de pur, precum imaginea unui copac îndoit de puterea vântului, nu se lasã filmat sau pozat. Cum ai putut sã gândeşti aşa? Crezi cã legea vieţii este chiar atât de simplã? Crezi cã vântul va bate când vrei tu pentru a îndoi copacul? Ce copil eşti...
Am râs de tine, însã tu nu mi-ai auzit râsul. Ai auzit doar zborul unei muşte şi ai început sã te uiţi enervat în jur. Chiar cã eşti prostut... crezi cã râsul unui obiect cãzut cândva între un perete cicatrizat şi o masã, se poate auzi altfel decât zborul unei muşte oarecare? Eprubetele sunt la fel de însemnate precum muştele. Muştele se lipesc de hârtia aceea lipicioasã, noi cãdem lângã un perete şi ne ciobim. În ambele cazuri suntem prizonieri, în ambele cazuri suntem doar nişte „obiecte” nefolositoare. Chiar nu înţelegi semnificaţia comparaţiei mele?
Şi ce camerã aveai totuşi... mã uitam deseori prin crãpãtura buzunarului hanoracului tãu la draperiile de la ferestrele murdare. Mã dureau deja ochii, atât de tare le pironeam cu privirea mea de sticlã. Draperiile erau atât de şifonate, încât parcã din cutele lor apãrea o faţã. Mã uitam la ea şi îmi dãdeam seama cã acel chip era o combinatie între „chipul” meu şi chipul pe care mi l-am dorit întotdeauna. Unul uman, o faţã normalã, însã cu trãirile unei eprubete ciobite scrise pe frunte şi pe buze. Da, întotdeauna mi-am dorit sã fiu om. Întotdeauna mi-am dorit sã fiu om pentru tine, pentru oricine, pentru toţi, pentru viaţã.
Ciudat, nu?

Ştiu cã te plictisesc. Linişteşte-te, am ajuns la sfârşit. Este foarte simplu. Când ai avut urmãtoarea orã în laboratorul „meu”, ai trântit hanoracul pe bancã şi ai plecat de lângã ea. M-am rostogolit din buzunarul moale şi deşirat. Îmi doream cu toatã fiinţa (impropriu spus) sã cad odatã, sã ajung lângã peretele meu. Nu conta cã voi mai pierde o parte din mine, nu conta sã voi sta iarãşi acolo privindu-mi cioburile. Mi-ar fi fost de ajuns. De acolo, aş fi putut sã îmi trãiesc viaţa de eprubetã în modul în care am ales sã o trãiesc: înţelegând-o! Dar nu m-am prãbuşit. Jumãtate din mine era pe marginea mesei, iar jumãtate în aer. Nu puteam ajunge odatã jos?! Am vãzut profesoara apropiindu-se. În timp ce îţi verifica caietul, mâna în care ţinea bucata de cretã se afla la câţiva centimetri deasupra mea. O singurã mişcare a degetelor a fost deajuns pentru ca bucãţelele mici şi albicioase din cretã, cãzute peste eticheta mea, sã mã facã sã cad.
Nu m-am mai ciobit. Eram, în sfârşit, lângã peretele cicatrizat. Şi atunci mi-am dat seama cã el mã ajutase sã ajung acolo. Nu tu, ci peretele. Firicelele albicioase de cretã erau identice cu cele de la baza zidului, erau identice cu cele cãzute din rana lui, devenitã acum cicatrice. Aşadar, deşi nu putea vorbi, şi-a dat seama cã eram la fel de cicatrizatã. M-a chemat lângã el. Atunci m-am simţit împlinitã şi sunt sigurã cã nicio eprubetã nu a trãit ce am trãit eu...
Acum înţelegi de ce mã numesc zero virgulã unu? Sunt pe atât de neînsemnatã şi de cicatrizatã (zero virgulã ), pe cât sunt de diferitã, pentru cã am o existenţã de eprubetã care a ales sã îşi trãiascã viaţa înþelegând-o.
Sunt o eprubetã.
Sunt doar o eprubetã.
Sunt doar.
Sunt.

* ceva mai diferit..