luni, 29 septembrie 2008

48th story - deviant

Titled Beyond Beauty

"Melody kisses beauty,
a lapse of two mysteries;
different tweaks and notes,
ushered from lips, fruity.
Lyrics depend on histories.

Scrambling in your mind,
despite your efforts to sing.
Always a sparkle of new rhyme;
with words passion can't find,
Gorgeous, don't change a thing.

Eyes pooled with blithe,
kaleidoscope- angelic face.
Spellbound by your soul.
Ravishing, radiant and lithe;
not a note I would replace.

Intriguing with splendid wit,
beholder of a golden kiss.
Showering drops of chocolate.
Brighter then a million stars lit;
you submerge me in a pool of bliss.

Forever spoken I could be,
admiring the shells in your sea;
wading through shallows of love.
Whisper something sweet to me,
oh, the romance in me cannot flee."

* very cute! thx my deviant friend :)) >:D<

joi, 25 septembrie 2008

46th story - yey!!

31 OCTOMBRIE --> "Muzica e-n strada"
:X !!

duminică, 21 septembrie 2008

45th story - ...this much?

- Amelie, pot sa te rog ceva?

- Hm?! total absenta.

- Nu mai sta afara.

- Bine.

- scari. Intra in casa, e destul de frig. E noiembrie.

- Nu e.

- Ba da. Uite, stiu ca inca iti amintesti de vara... si ca detesti ciocotala amaruie si ca ai cumparat-o special ca sa o privesti topindu-se in palma ta. Dar nu se topeste, Amelie! Asa ca du-te in casa, te rog.

- De ce sa nu se topeasca? Eu mai astept, raspunde, tinand patratul dulce in palma. Prima picatura de ploaie se prelinge pe incheietura mainii.

- Nu mai e vara, Amelie...

Zambeste in gol.

- Se topeste putin.

- Se topeste pentru ca palma ta e calda.

- Nu, nu: e cald afara.

Zambeste din nou. Trecatorii vad o fata stand pe niste scari, cu mana dreapta intinsa. Incepe sa ploua, poarta o rochie de vara cizme de iarna o palarie mica de toamna...neagra. Vorbeste cu bucata de ciocolata din palma intinsa spre un cer decupat, atarnat de un alt cer. Unii o cred nebuna. Altii zambesc daca privesc putin mai atent. De fapt, ea nu are nimic.

- Hai mai lasa-ma in pace!

- Doar daca te duci in casa.

- Termina..

- E frig, Amelie!

- Auzi! Si cu un gest brusc se intoarce cu fata spre cel care intot acest timp fusese in spatele ei, stand pe o alta treapta. Dar nu il privi, isi tinu ochii inchisi pentru cateva clipe si apoi ii deschise, reintorcandu-si chipul spre strada.

- Parca trebuia sa pleci.

- Vreau doar sa fiu sigur ca nu iti este frig.

- Povesti. Povestile au fost mereu simpatice.

Gestul ei scurt, fluturand mana in aer il enerveaza, desi ii place sa ii priveasca bratul proiectat pentru doua secunde pe fundalul departe de a fi albastru.

- Amelie...

- Eu?!

- De ce trebuie sa te porti ca un copil mai tot timpul? Uite, vezi?! Te strambi si..alte lucruri.

O pauza scurta, in care picaturi grele sparg asfaltul imbacsit acum de frig.

- De ce trebuie sa pleci mai tot timpul? Vezi?

* fragment

vineri, 19 septembrie 2008

44th story - twilight?!

"Softly he brushed my cheek, then held my face between his marble hands. 'Be very still,' he whispered, as if I wasn't already frozen. Slowly, never moving his eyes from mine, he leaned toward me. Then abruptly, but very gently, he rested his cold cheek against the hollow at the base of my throat."

*and that's all I know about it :))) lol!

marți, 16 septembrie 2008

43th story - slapstick comedy

"is everything ok?
no. it's not.
it's not me
and not you.
there is one eyelid's colour
boiling in the summer rain.

we cannot save ourselves.
I can't save you.
don't even try to save me!
don't look at me!

Save your words, darling,
we'll soon just fall asleep,
we'll soon feel reticent steps,
we'll soon hear lost footprints,
we'll just see our world passing by,
our beloved passers-by runing,
our charming little places vanishing,
perhaps our soft ankles twisting.

my soft quaver's smilling at me
and suddenly,
my life changes:
happiness tears, a bluer ceiling,
she feels a gentle touch on her neck
she turns around
and it's nothing but the stifling dining room.

She feels a dark grey pencil
running around a sight of her neck.
It points out a dot of sensitivity,
... just a soft tatoo.

Red faces and stubborn smiles,
she sees ironic wax feelings flying away,
staled sweet candies,
mad beautiful dolls,
world's most slapstick comedy. "

duminică, 14 septembrie 2008

42nd story - pyotr (episode 2) early in the morning. Pyotr is probably dreaming. and that's all :D

"Oh damn.. It's Monday..." - Wake up, Pyotr!

Pyotr's still sleepy, but he tries to get ready for school.

Finally, he finds the red school-bag: on his new so - stylish - sofa.

Ducks says "Have a nice school day, Pyotr!" She's such a sweetheart.

Pyotr wants to be sure he won't be late at school, so he takes a flying taxi.

He loves those stairs. the one and his classroom

First class: in the chemistry lab. They talk about sodium nitrate and stuff. Pyotr's a little sad. He wanted to find out more about colours. Pyotr loves colours.

This is Pyotr's deskmate, Rabbit.

They both use to giggle... all the time. Annoying.

She is the biology teacher. She is very nice and 'appelish'.

Everyone's enchanted.

Next, geography class. Pyotr loves geography. And so on...

Ok, enough school for today. Next, Pyotr takes the subway to his fav Cafe.

Good Pyotr.

All of a sudden, he remembers an advertisment...

...and there he is.

What a nice german shopkeeper!

"...something between Christian Lacroix and Vivienne Westwood", sais Pyotr.

This guy's really nice.

Such a stylish Pyotr!

It's a lovely afternoon. Enjoy your way back home, Pyotr!

lovely friendship!

Pyotr's not in the mood for homework...

Maybe his fav music will help.

Good job, very good job, Pyotr!

He's sleeping, Ducks! Sweet dreams, Pyotr...

vineri, 12 septembrie 2008

joi, 11 septembrie 2008

40th story - rendering

"Hey you.
You drug,
you placebo in a happy
and light blue environment.

Hey you pointless meaning,
meaningless song,
you rush hour in the morning,
or sunlight in a gothic chamber,
or disease that sings happily
on empty streets
through unquoted pavements,
and silly summer thoughts.

Hey you translucent object
in which I can see myself...
...and pretend it's not me
or maybe it's not you
or maybe we're both just images
seen by a lost child
with his eyes drowning in unknown places.

Hey you, my sweet disaster
my missing feature
my saved word in a vague hole
my piece of sky
my smiling rendering
my baleful,
my beautiful,
my childish,
my forgotten,
my sweet

miercuri, 10 septembrie 2008

again: no story

"What about now?
What about today?

*it should've been a song

luni, 8 septembrie 2008

39th story - it's incomplete

am sters ce am scris aici.

38th story - wait a minute, I'm still here..

"Nu stiu ce s-ar intampla daca am deveni niste personaje translucide, fiecare incercand sa evadeze din propria casutza circulara, pentru ca apoi sa fim prinsi inca o data si inca o data si incaaaaaa de sute de ori, pana cand ne vom transforma in urmele albe ale unor radiografii.
Nu mai devenim, pentru ca suntem. Asadar, nu stiu.
De ce vrem intotdeauna sa spargem pereti de sticla pe care stim ca ii putem sparge?
Si daca tot intreb asta: eu de ce continui sa ii sparg?"

Cateva randuri pe care le scrisese din nou in jurnalul ei fals, de altfel jurnalul pe care Amelie nu a putut niciodata sa il tina. Acum putea, ii placea sa creada, era un fel de maturizare fortata parca, dovedita de prostii precum "pot scrie zi de zi in jurnal", "pot trai fara cofetarie mea" sau "azi nu voi asculta deloc muzica".
Era jurnalul in care scria cu un alt scris decat al ei, jurnalul pe care incerca sa il minta, jurnalul care credea ca o poate convinge ca lucrurile sunt altfel. Poate ca Amelie nu stie nici acum ce a avut in acea seara, dar a reluat tot ce a scris, a facut doar cateva "mici" schimbari. Atunci cand a recitit, si-a dat seama ca nu va putea niciodata sa renunte la cofetarie, la muzica ei, sau la jurnalul in care credea ca scrie.

"Stiu ca am devenit un personaj translucid, incercand sa evadez din casutza mea circulara. Am fost prinsa de sute de ori si transformata intr-o urma alba de pe radiografii. Stiu prea bine.
Si totusi... de ce vrem intotdeauna sa spargem pereti de sticla pe care stim ca ii putem sparge?
Si daca tot intreb asta: eu de ce continui sa ii sparg? De ce distrug lucrurile pe care le iubesc? De ce le las sa dispara? De ce continui sa cred ziua de maine va fi la fel de normala ca si celelalte mii de zile prin care am trecut, sau trecute prin mine? Stiu ca maine ma voi trezi la aceeasi ora cu aceleasi minute matinale si cu aceleasi vechi secunde care bat dimineata vestind nimic altceva decat o zi traita in camera asta cu balcon spre strada cu cofetaria. Voi privi sertarul de langa pat, sertarul ala in care imi ascund de fiecare seara telefonul, pentru a ma minti ca nu il aud, cand de fapt el nu suna deloc. Ma voi ridica din pat, voi refuza sa iau micul dejun, imaginandu-mi ca exista parinti care se roaga de mine sa mananc. Imi voi lua "sapca mea frantuzeasca", voi refuza sa imi conturez ochii cu dermatograf, voi bea un pahar cu apa, voi deschide geamul dar voi trage draperiile rosii peste el, imi voi ridica acelasi ghiozdan vechi si il voi arunca pe spate, uitand intentionat un caiet pe masa lipita de peretele cu oglinda. Ma voi indrepta spre usa, cu ghiozdanul pe umarul stang si incercand sa imi imbrac jacheta bleu-marin lunga. Voi fi cat pe ce sa inchid usa, cand imi voi imagina ca cineva ma striga: Amelie, ti-ai uitat caietul! Probabil imi voi da din nou o palma peste frunte, voi intra grabita, voi lua caietul si voi pleca, in sfarsit, multumind personei care imi amintise. Dar stiu prea bine... secundele nu imi vestesc nimic mie, telefonul verde inchis nu suna niciodata. Nimeni nu ma imbie cu micul dejun, sapca nu asteapta sa o port, jacheta albastra la fel, paharul de apa nu este nici el nerabdator. Geamul nu va avea nimic impotriva faptului ca l-am deschis sau ca am tras draperiile rosii peste el. Ghiozdanul este prea batran, umarul meu stang deja s-a saturat sa il care, iar caietul... Ei bine, caietul am vrut sa il uit pe masa. Dar nimeni nu m-a chemat sa il iau inapoi. In fiecare zi la fel, vreau sa il uit, apoi ma fortez sa imi amintesc de el. Este si el o mica marioneta in mainile mele, la fel ca si celelalte obiecte. Ma privesc tacute si isi accepta linistite povestile inventate. Stiu ca nu sunt nebuna, stiu ca nu sunt trista cand, intr-un final, imi accept realitatea: sunt singura aici, in apartamentul meu cu draperiile mele rosii, sunt singura afara, unde este cofetaria in care viata mea se continua fragmentata, sunt singura cam peste tot, unde nu este nimeni si unde stiu ca nu va fi nimeni. Si tot dragii mei prieteni stiu ca imi joc zilnic rolul fata de mine insami. Dar mai ales stiu ca nu sunt trista. Ma chiar bucur cand imi sunt propriul comediant, ma intristez cand nu imi gasesc partenerii de spectacol - cand mai uit cate un obiect pe undeva...-. Sunt de-a dreptul impresionata de publicul meu care ma priveste, ma asculta, ma admira si ma aplauda zilnic. Ii duc lipsa acestui public cand sunt plecata la scoala, sau cand mai stau pe undeva afara, dar ii zambesc de fiecare data cand ma intorc acasa si seara, cand cant. Nu ma paraseste niciodata: peretii zambesc mereu, usile se izbesc aplaudand, sertarele topaie cand intru in camera, iar celelalte obiecte din camera zambesc si ele.
Acum doar imi este putin teama. Putin teama de ziua de maine, maine cand imi propun sa nu mai ascund telefonul in sertar. Oricum stiu ca nu va suna. Imi este teama ca maine voi fi trista din cauza asta, pentru ca maine R. va pleca. Si mi-am promis si i-am promis si lui ca nu voi plange sau ceva asemanator, prostii din-alea romantice, oricum nu am crezut niciodata in promisiuni. As fi vrut totusi sa il mai rog ceva, dar m-am facut sa cred, pana la urma, ca am uitat sa il rog, sau pur si simplu nu am avut ocazia. Cei din jurul meu (un telefon, un ghiozdan, balconul, peretii, sertarele, oglinda, caietele, dermatograful...) cred la fel: nu a mai avut timp sa il roage...sau poate a uitat, se intampla.
Am stiut ca nu ar fi vrut, poate m-ar fi refuzat inca din prima secunda. Sau poate ca m-ar fi privit zambind si apoi ar fi plecat. Nu stiu ce sa cred...
Am vrut sa il rog sa mai stea putin. Macar un minut. Doar eu nu plecam nicaieri, eu eram inca acolo, putea sa mai stea macar un pic cu mine. Imi place sa accentuez asta... eu nu plec nicaieri. Eu raman aici. Eu inca raman aici."
Amelie stinse lumina si adormi. Asa credeau peretii, balconul, oglinda...

duminică, 7 septembrie 2008

37th story - Pyotr

7:44 a.m. Pyotr is still sleeping in his little variegated room.

8:15 a.m. Pyotr is now awake and ready to start his new day (omg :)) ).

First, he looks on the window. It's a bit cloudy, but it doesn't matter for Pyotr.

8:36 a.m. Pyotr is taking a bath with his favourite goldish duck. The duck's name is "Ducks".

8:52 a.m. Pyotr is brushing his teeth.

9:00 a.m. Pyotr enjoys his Tchibo coup of coffee.

9:19 a.m. Pyotr is doing yoga.

9:52 a.m. Pyotr is watching TV (Jamie Olvier's show and then, Zone Reality's "Untold stories of the ER").

Yeap, that's what I've just said, my dear Pyotr...

Cloudy, but still, it's a great day for football!

12:30 a.m. Pyotr returns home. Fiuh! #:-S

1:28 p.m. Lunch's ready: a STRESS candy.

This is Pyotr's old best friend, Barney (he is a bug or a bird, don't know for sure. I have it from Kinder). Old Barney has been invited to lunch.

The two good friends are having a great time, talking about... a hurricane that's threatening Florida.

3:55 p.m. Barney leaves and Pyotr cleans up everything. He is now playing with his light blue ball.

11:37 p.m. Pyotr is catching a shooting star. He is sad, thinking about his true love. "Where is she?"

Lovely shooting star.

Pyotr sais: 'Goodnight, my someone...'

Sleep well, Pyotr!