"SCENA 3.
Ai supravieţuit. Ai văzut că nu a fost atât de greu? Dar ce faci acum? Da, mă uit la tine, da, te văd, da, te privesc acum şi nu îmi pot explica ce este cu tine. Ştii bine că este doar o piesă de teatru, nu-i aşa? Încă îţi prezint instrucţiunile, deja a venit noaptea, aproape am terminat şi apoi vei înţelege şi tu. De ce eşti aşa împietrită, păpuşă fără chip? Îmi dau seama că, de fapt, culoarea părului tău alternează între nuanţe gri închis şi roşcate, care se bat cap în cap la întâlnirea molatică a luminii artificiale de la lampa de pe birou. Da, ştiu, niciodată nu ţi-au plăcut lucrurile concrete, dar nici cele abstracte, din moment ce abia aştepţi ca eu să termin. Ceea ce se întâmplă acum este o învăţătură, nu încerca să mai scapi, este pentru binele tău, ai încredere în mine. Dacă stăm să ne gândim mai bine, nici tu nu eşti ceva concret. Abstract într-o lume a figurinelor de ceară, cu ochii violet, poate aşa. Oricum epatezi prin nimicul tău. Nu vezi? Încerci să rămîi treaz pentru că ţi-am interzis eu să închizi ochii. Doamne, eşti atât de uşor de manipulat, parcă eşti o jucărie. Dar să ştii că de multe ori, jucăriile sunt mult mai şirete decât oamenii. Ştii de ce? Pentru că nu le poţi citi nimic pe chip, decât liniile şi petele de culoare primite din fabricaţie. Aşadar, nu eşti o păpuşă, eşti om! Normal că eşti om, eşti actorul meu, dar în piesa ta de teatru. Vreau să îţi arăt ceva cu toată povestea asta...vei vedea. 
Îmi place ce am reuşit să te învăţ azi, până acum! Este ca şi când ai privi un portret imens câtea minute în şir, un portret care, aparent, nu mai are nimic de ascuns de privirea ta focalizată şi atentă. Brusc, se metamorfozează...discret. Portretul care până atunci prezenta un chip serios, acum zâmbeşte larg. Vei zice că asta numai metamorfozare nu se poate numi, dar este cuvântul potrivit! Nu mă întreba de ce şi te rog, nu încerca să găseşti niciun răspuns. Este metamorfoza trăsăturilor în universul expresiei aceluiaşi chip. Trebuie să vezi cu ochii tăi şi să simţi cu propriul suflet spaima ştearsă atunci când figura impasibilă a domnişoarei Christina a lui Eliade se transformă, în faţa ta, în expresia unei Christine cu surâs cuceritor, cu o frunte prea netedă şi cu obrajii prea roşii pentru ca totul să fi avut loc în realitate.
Aşa ai face şi tu, după ce, în decursul zilei de azi, eu ţi-am interzis anumite lucruri. Ai răbufni la un moment dat şi ai exprima tot ceea ce ţi-am interzis să exprimi. Dar acum nu poţi. Eşti prea obosit. Ştiu că nu vrei să mă derutezi, chiar eşti obosit.
Nu te înţeleg pe de altă parte. Acum, nu ţi-am mai zis să nu îţi închizi ochii. Se pare că acum tu nu mai vrei să îi închizi. De ce încerci în continuu să îţi ţii ochii deschişi, să îţi laşi chipul fără expresie, fruntea încreţită şi buzele uscate, când tot ce ai de făcut este să mergi la culcare?
Pleoape, paravane mari, portocalii deschis, cu mişcări leneşe dar parcă de neoprit precum moira care taie firul vieţii. Pleoape, cu delicateţea unei balerine aşezându-se pe scaunul tapiţat cu catifea verde închis, în faţa măsuţei mici de sticlă de pe o terasă, pe care se serveşte ceai în ceşti trandafirii. Lasă-le să îţi acopere ochii, lasă-le să fie un voal fin căzând din tiara unei mirese peste ochii pe care te oboseşti să îi mai ţii deschişi. Poezie de leagăn. Lasă-le să te conducă încet spre starea aceea de amorţeală odihnitoare, spre somn. Dimineaţă vei fi bine, dar acum...
Nu înţeleg de ce îţi laşi buzele să devină atât de uscate. Este ca şi când ar burniţa peste un boboc de floare portocaliu. O nouă adiere obscură le face să se transforme încet, treptat, pe nesimţite, în două trepte dintr-un şir lung de alte trepte ce urcă spre templul Artemisei."
* un alt fragment din proza mea scurta Teatru Mut :)..
