"set down your glass"

Dimineaţa se personaliza parcă forţat. Clădiri cu arhitectură veche, având turle viu colorate, fiecare casă arătând precum o mică biserică aparţinând unei alte şi alte perioade. Turle de un verzui udat de ploaie, de un roşu bătut de praf, de un albastru scorojit, pocnind sub aripile unui porumbel în zbor, de un vişiniu precum nuanţa unei farfurii roşii cu urme de cafea, toate erau răsturnate, vechii pereţi părând a se sprijini în cupolele colorate, dând oraşului un aer împopoţonat dar elegant. Amelie trecea pe lângă ele, privind în sus la trotuarul ce obişnuia să I se întindă sub picioare. Acum, acesta se desfăşura deasupra capului ei, la fel ca două bălţi agăţate de el, aproape uscate, din care apa nu picura. Trecu încet pe lângă vârful unei cupole care era aproape de umărul ei, deşi cu câteva momente în urmă se aflase undeva sus, departe, proiectând parcă tot oraşul sub soare. Acum era invers. Lumea era răsturnată.
Păşind şi mai încet, Amelie se temea să nu se lovească de obloane colorate şi lucioase ce cădeau, izbindu-se de mii de sunete şi împrăştiindu-se în mii de părţi pe spaţiul albastru cu nuanţe fine de portocaliu. Picura pământul, picurau frunze şi flori, picurau copaci, scaune şi mese de pe terase de unde din înalt, ghivece făcându-se praf lovind cerul aflat şi el undeva foarte aproape de părul ciufulit al fetei. Aceasta se opri şi îşi desfăcu braţele. Ea de ce nu păţea nimic? Se întoarse şi îl privi pe fumătorul care privea şi el uimit în sus, uşor speriat, într-o postură oarecum contemplativă, întrebându-se de ce scrumul pluteşte în aer şi continuă să urce, murdărindu-i cămaşa. De ce lucrurile care au fost sus au coborât, iar cele ce au fost jos au urcat deodată? Amelie scăpă fără nicio explicaţie de sentimentul uşor de frică, simţindu-se ca într-un glob de sticlă, în jur totul picurând, curgând, căzând, prăbuşindu-se surd, deodată surd, deodată fără nici un sunet. Impacturile parcă fuseseră amortizate, liniştea cuprinzând cadrul ca venită dintr-o altă dimensiune, în timp ce fata privea adunându-se la picioarele ei un colaj de cioburi, resturi din cupolele izbite şi ele de cer, de flori şi frunze, fragmente de pământ şi apă Părea a fi reluarea absurdă a unui film privit cu ecranul întors, personajele nevrând să se supună.
Şi continua. Decorul continua să cadă iar colajul în nuanţe primăvăratice, purtând pete subţiri de iarnă, câteva motive tomnatice şi un parfum de vară se compunea tot mai colorat. Simţi nevoia să o ia la fugă şi să împrăştie din nou în aer bucăţile abia aşternute. Totul aluneca spre pământul odată pământ, iar acesta se înălţa spre cerul situat neobişnuit de jos, de care soarele abia se mai agăţa cu ventuze fierbinţi. I se făcu deodată cald şi se întrebă ce caută în mijlocul drumului revenit la normal