90th story - orange

Mai erau şi câteva momente ciudate, când nu suporta să vadă colţul unei hârtii îndoit sau când punea pachetele de şerveţele în ordine, după culoare. Se mai întâmpla şi să vorbească fără sens, despre lucruri care de altfel nu îi captau interesul, lucruri pentru care nu avea nici măcar cea mai mică garanţie că ar fi adevărate, dar nu mai prea conta. Becul din camera cu draperiile pe care le adora fără a cântări în mod egal avantajele şi dezavantajele lor se stinse pe jumătate. Probabil a fost destinul care a hotărât ca jumătatea arsă a becului să fie cea de mai aproape de perete. Astfel, lumina se irosea în crizele ei interioare, neputând pricepe de ce particulele ei portocalii se pierdeau în primul strat de pudră de pe peretele îngheţat cu ani în urmă. Nu avea nici cel mai mic sens să mai lase lumina aprinsă, ea luminând aşadar o mică parte a camerei, lăsând ceea ce era important în întuneric. Dar, evident, Amelie nu făcea vreun efort pentru a rezolva problema becului, deşi se vedea prea clar cum acesta făcea totul intenţionat. Jumătatea lui ce încă lumina era delimitată de o dungă clară de partea alb-negru, ca şi când cineva n-ar fi avut timpul necesar să înveţe toate secretele unui program celebru de editat. Amelie evident nu observă, lăsând becul în liniştea lui ce urla la temperatură proprie ridicată. I se părea uneori că aude sunete înfundate ce şoptesc – în realitate – insulte la adresa ei, dar Amelie era prea romantică sau vroia să fie aşa. Credea că i se pare şi vroia să i se pară, recunoscând faţă de ea însăşi că şi-ar dori să îi şoptească cineva ceva. Apoi ofta ridicol de teatral şi trântea cartea, privind tavanul pentru câteva secunde şi, observând umbrele cauzate de draperii, îşi dădea încă o dată seama cât de mult le iubea.

___________________

P.S: Happy Birthday :*