"Nu stiu ce s-ar intampla daca am deveni niste personaje translucide, fiecare incercand sa evadeze din propria casutza circulara, pentru ca apoi sa fim prinsi inca o data si inca o data si incaaaaaa de sute de ori, pana cand ne vom transforma in urmele albe ale unor radiografii.
Nu mai devenim, pentru ca suntem. Asadar, nu stiu.
De ce vrem intotdeauna sa spargem pereti de sticla pe care stim ca ii putem sparge?
Si daca tot intreb asta: eu de ce continui sa ii sparg?"
Cateva randuri pe care le scrisese din nou in jurnalul ei fals, de altfel jurnalul pe care Amelie nu a putut niciodata sa il tina. Acum putea, ii placea sa creada, era un fel de maturizare fortata parca, dovedita de prostii precum "pot scrie zi de zi in jurnal", "pot trai fara cofetarie mea" sau "azi nu voi asculta deloc muzica".
Era jurnalul in care scria cu un alt scris decat al ei, jurnalul pe care incerca sa il minta, jurnalul care credea ca o poate convinge ca lucrurile sunt altfel. Poate ca Amelie nu stie nici acum ce a avut in acea seara, dar a reluat tot ce a scris, a facut doar cateva "mici" schimbari. Atunci cand a recitit, si-a dat seama ca nu va putea niciodata sa renunte la cofetarie, la muzica ei, sau la jurnalul in care credea ca scrie.
"Stiu ca am devenit un personaj translucid, incercand sa evadez din casutza mea circulara. Am fost prinsa de sute de ori si transformata intr-o urma alba de pe radiografii. Stiu prea bine.
Si totusi... de ce vrem intotdeauna sa spargem pereti de sticla pe care stim ca ii putem sparge?
Si daca tot intreb asta: eu de ce continui sa ii sparg? De ce distrug lucrurile pe care le iubesc? De ce le las sa plece...sa dispara? De ce continui sa cred ziua de maine va fi la fel de normala ca si celelalte mii de zile prin care am trecut, sau trecute prin mine? Stiu ca maine ma voi trezi la aceeasi ora cu aceleasi minute matinale si cu aceleasi vechi secunde care bat dimineata vestind nimic altceva decat o zi traita in camera asta cu balcon spre strada cu cofetaria. Voi privi sertarul de langa pat, sertarul ala in care imi ascund de fiecare seara telefonul, pentru a ma minti ca nu il aud, cand de fapt el nu suna deloc. Ma voi ridica din pat, voi refuza sa iau micul dejun, imaginandu-mi ca exista parinti care se roaga de mine sa mananc. Imi voi lua "sapca mea frantuzeasca", voi refuza sa imi conturez ochii cu dermatograf, voi bea un pahar cu apa, voi deschide geamul dar voi trage draperiile rosii peste el, imi voi ridica acelasi ghiozdan vechi si il voi arunca pe spate, uitand intentionat un caiet pe masa lipita de peretele cu oglinda. Ma voi indrepta spre usa, cu ghiozdanul pe umarul stang si incercand sa imi imbrac jacheta bleu-marin lunga. Voi fi cat pe ce sa inchid usa, cand imi voi imagina ca cineva ma striga: Amelie, ti-ai uitat caietul! Probabil imi voi da din nou o palma peste frunte, voi intra grabita, voi lua caietul si voi pleca, in sfarsit, multumind personei care imi amintise. Dar stiu prea bine... secundele nu imi vestesc nimic mie, telefonul verde inchis nu suna niciodata. Nimeni nu ma imbie cu micul dejun, sapca nu asteapta sa o port, jacheta albastra la fel, paharul de apa nu este nici el nerabdator. Geamul nu va avea nimic impotriva faptului ca l-am deschis sau ca am tras draperiile rosii peste el. Ghiozdanul este prea batran, umarul meu stang deja s-a saturat sa il care, iar caietul... Ei bine, caietul am vrut sa il uit pe masa. Dar nimeni nu m-a chemat sa il iau inapoi. In fiecare zi la fel, vreau sa il uit, apoi ma fortez sa imi amintesc de el. Este si el o mica marioneta in mainile mele, la fel ca si celelalte obiecte. Ma privesc tacute si isi accepta linistite povestile inventate. Stiu ca nu sunt nebuna, stiu ca nu sunt trista cand, intr-un final, imi accept realitatea: sunt singura aici, in apartamentul meu cu draperiile mele rosii, sunt singura afara, unde este cofetaria in care viata mea se continua fragmentata, sunt singura cam peste tot, unde nu este nimeni si unde stiu ca nu va fi nimeni. Si tot dragii mei prieteni stiu ca imi joc zilnic rolul fata de mine insami. Dar mai ales stiu ca nu sunt trista. Ma chiar bucur cand imi sunt propriul comediant, ma intristez cand nu imi gasesc partenerii de spectacol - cand mai uit cate un obiect pe undeva...-. Sunt de-a dreptul impresionata de publicul meu care ma priveste, ma asculta, ma admira si ma aplauda zilnic. Ii duc lipsa acestui public cand sunt plecata la scoala, sau cand mai stau pe undeva afara, dar ii zambesc de fiecare data cand ma intorc acasa si seara, cand cant. Nu ma paraseste niciodata: peretii zambesc mereu, usile se izbesc aplaudand, sertarele topaie cand intru in camera, iar celelalte obiecte din camera zambesc si ele.
Acum doar imi este putin teama. Putin teama de ziua de maine, maine cand imi propun sa nu mai ascund telefonul in sertar. Oricum stiu ca nu va suna. Imi este teama ca maine voi fi trista din cauza asta, pentru ca maine R. va pleca. Si mi-am promis si i-am promis si lui ca nu voi plange sau ceva asemanator, prostii din-alea romantice, oricum nu am crezut niciodata in promisiuni. As fi vrut totusi sa il mai rog ceva, dar m-am facut sa cred, pana la urma, ca am uitat sa il rog, sau pur si simplu nu am avut ocazia. Cei din jurul meu (un telefon, un ghiozdan, balconul, peretii, sertarele, oglinda, caietele, dermatograful...) cred la fel: nu a mai avut timp sa il roage...sau poate a uitat, se intampla.
Am stiut ca nu ar fi vrut, poate m-ar fi refuzat inca din prima secunda. Sau poate ca m-ar fi privit zambind si apoi ar fi plecat. Nu stiu ce sa cred...
Am vrut sa il rog sa mai stea putin. Macar un minut. Doar eu nu plecam nicaieri, eu eram inca acolo, putea sa mai stea macar un pic cu mine. Imi place sa accentuez asta... eu nu plec nicaieri. Eu raman aici. Eu inca raman aici."
Amelie stinse lumina si adormi. Asa credeau peretii, balconul, oglinda...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu