The story of 100 Aisles: februarie 2009

Apoi ofta ridicol de teatral şi trântea cartea, privind tavanul pentru câteva secunde şi, observând umbrele cauzate de draperii, îşi dădea încă o dată seama cât de mult le iubea.
Uneori se ridica şi privea mirată camera, întrebându-se ce ar trebui să facă: să continue să privească mirată camera, sa aleagă un CD cu smooth jazz pe care să îl asculte în timp ce priveşte mirată camera sau să iasă pe balconul micuţ şi modest, lăsând în urmă camera pe care tocmai o privise mirată. Da, Amelie avea multe momente ciudate. Avea chiar şi nişte obiceiuri ciudate. Se mai enerva din când în când, însă nu arăta asta niciodată, faţă de nimeni. Aşa credea cel puţin, izbucnind de fapt ca un tramvai care a sărit de pe şine şi nu mai poate fi oprit să nu distrugă totul în jur. În asemenea situaţii se aşeza undeva, având mereu în ghiozdanul bleumarin o cutie mică, de un roşu şters. Îi dădea jos capacul simpatic şi scotea de acolo un carneţel ieftin, de maxim 7 bani, cu spirală şi o copertă cartonată infectă, galbenă. Nu îi plăcuse niciodată carneţelul acela, pentru că, spunea ea, nu era în stare să ia notiţe singur. Iar Amelie nu ar fi stat niciodată să ia notiţe. Mai erau în cutia roşiatică cinci creioane colorate, mereu neascuţite. Şi astfel Amelie începea să îşi descarce nervii, colorând diferit pătrăţelele carnetului ce nu putea să ia singur notiţe. Nu o vedea nimeni, iar cine ar fi văzut-o ar fi crezut-o prea copilăroasă pentru vârsta ei, dar dacă ar fi încercat cineva să spună ceva, probabil ar fi tăcut îndată observându-i privirea ce reuşea să convingă pe oricine de însemnătatea şi seriozitatea lucrului pe care îl făcea.
Revenim însă la scena becului, mai exact la momentul în care Amelie nu ştia ce să facă. Evident, nu încercă să cântărească avantajele unei acţiuni creative, ale unui sport sau dezavantajele pierderii timpului şi ieşi pe balcon.
Nu se lăsă impresionată. Oricum, nu mai prea era nimic să o impresioneze la peisajul din faţa ochilor mari cu o nuanţă ciudată de evantai surprins în cădere liberă pe un fundal de pădure de brad. Castanii ajungeau până la balconul ei, de la etajul patru, din blocul vopsit într-un portocaliu spre mov spre albastru spre roşu spre cărămiziu spre mov spre alb spre negru, în final, un bloc de o nuanţă ce diferea de la o zi la alta, de la o stare de spirit la alta. Amelie nu prea ştia care era culoarea blocului în care locuia de câţiva ani. Privea în partea stângă şi vedea o clădire impozantă, vreo primărie sau poate un teatru - da, era teatru - şi o intersecţie sau poate doar mai multe străzi ce o înconjurau. Dacă îşi muta privirea încet, vedea un bulevard prelungindu-se de la teatru, trecând pe sub balconul ei şi continuând undeva în depărtare. Blocuri în faţa ei, blocuri cenuşii de această dată, pătate de grupări de frunze verzi ale castanilor de pe cealaltă stradă. Îi plăcea să simtă aerul acela încâlcindu-se în părul ei deja încâlcit, cu nuanţe roşcate, de culoarea ochilor. Simţea aerul topindu-se la lumina felinarelor de pe bulevard, încă aprinse, la lumina vitrinelor ce se trezeau şi ele, la lumina cerului în degrade, de la albastru slab până la un portocaliu ce începea să se înroşească undeva în spatele blocurilor. Nu o impresiona dimineaţa adormită, ce se trezea dintr-un somn de august, personificată din filme pe care le văzuse sau din cărţi pe care le citise cine ştie când, ce îşi cuprindea genunchii cu braţele şi apoi aştepta, ţinându-şi ochii închişi, să se schimbe nuanţele din jur.
Singurul lucru care o impresionă pe Amelie era realitatea unei nopţi nedormite din niciun motiv clar şi viitoarele ceşti verzui, din care va bea cafeaua ce o va ajuta să îşi ţină ochii deschişi şi în ziua aceea.