The story of 100 Aisles

.

2009-03-30T06:09:00.000-07:00

probleme tehnice, I'll see you on
LINK: http://bluebuilding.wordpress.com

"set down your glass"

2009-03-24T08:53:00.001-07:00

Dimineaţa se personaliza parcă forţat. Clădiri cu arhitectură veche, având turle viu colorate, fiecare casă arătând precum o mică biserică aparţinând unei alte şi alte perioade. Turle de un verzui udat de ploaie, de un roşu bătut de praf, de un albastru scorojit, pocnind sub aripile unui porumbel în zbor, de un vişiniu precum nuanţa unei farfurii roşii cu urme de cafea, toate erau răsturnate, vechii pereţi părând a se sprijini în cupolele colorate, dând oraşului un aer împopoţonat dar elegant. Amelie trecea pe lângă ele, privind în sus la trotuarul ce obişnuia să I se întindă sub picioare. Acum, acesta se desfăşura deasupra capului ei, la fel ca două bălţi agăţate de el, aproape uscate, din care apa nu picura. Trecu încet pe lângă vârful unei cupole care era aproape de umărul ei, deşi cu câteva momente în urmă se aflase undeva sus, departe, proiectând parcă tot oraşul sub soare. Acum era invers. Lumea era răsturnată.
Păşind şi mai încet, Amelie se temea să nu se lovească de obloane colorate şi lucioase ce cădeau, izbindu-se de mii de sunete şi împrăştiindu-se în mii de părţi pe spaţiul albastru cu nuanţe fine de portocaliu. Picura pământul, picurau frunze şi flori, picurau copaci, scaune şi mese de pe terase de unde din înalt, ghivece făcându-se praf lovind cerul aflat şi el undeva foarte aproape de părul ciufulit al fetei. Aceasta se opri şi îşi desfăcu braţele. Ea de ce nu păţea nimic? Se întoarse şi îl privi pe fumătorul care privea şi el uimit în sus, uşor speriat, într-o postură oarecum contemplativă, întrebându-se de ce scrumul pluteşte în aer şi continuă să urce, murdărindu-i cămaşa. De ce lucrurile care au fost sus au coborât, iar cele ce au fost jos au urcat deodată? Amelie scăpă fără nicio explicaţie de sentimentul uşor de frică, simţindu-se ca într-un glob de sticlă, în jur totul picurând, curgând, căzând, prăbuşindu-se surd, deodată surd, deodată fără nici un sunet. Impacturile parcă fuseseră amortizate, liniştea cuprinzând cadrul ca venită dintr-o altă dimensiune, în timp ce fata privea adunându-se la picioarele ei un colaj de cioburi, resturi din cupolele izbite şi ele de cer, de flori şi frunze, fragmente de pământ şi apă Părea a fi reluarea absurdă a unui film privit cu ecranul întors, personajele nevrând să se supună.
Şi continua. Decorul continua să cadă iar colajul în nuanţe primăvăratice, purtând pete subţiri de iarnă, câteva motive tomnatice şi un parfum de vară se compunea tot mai colorat. Simţi nevoia să o ia la fugă şi să împrăştie din nou în aer bucăţile abia aşternute. Totul aluneca spre pământul odată pământ, iar acesta se înălţa spre cerul situat neobişnuit de jos, de care soarele abia se mai agăţa cu ventuze fierbinţi. I se făcu deodată cald şi se întrebă ce caută în mijlocul drumului revenit la normal

this should be another story. but it's not. yeap.

2009-03-18T12:42:00.000-07:00

Cand omul nu are inspiratie sau isi da brusc seama ca are de terminat de vazut un film, atunci tranteste aici niste versuri, cu scuza draguta care suna cam asa: "las versurile sa vorbeasca pentru mine".

Boon. Postare din categoria: nu am despre ce sa scriu, dar am gasit niste versuri care imi plac si o imagine care, de asemenea, imi place.

Noapte buna.

Si nici nu mai scriu versurile.

Noapte buna (pentru versurile in cauza).

Mda.

imaginea: http://ligreego.deviantart.com/art/Apple-31824893

Yey.

2009-03-13T13:27:00.001-07:00

big dumb rocket

2009-03-08T12:59:00.000-07:00

quote: "Allowing the monsters without to turn within and we are left alone, staring into the abyss... into the laughing face of madness."

Ce fac zilnic? Privesc ore intregi o lista de sabloane, descoperindu-l cu o bucurie nejustificata pe al meu. Ma bucur in loc sa ma simt umilita ca m-am inscris si eu, in mod voit, pe lista aia. Il gasesc dupa cum spuneam si incerc in fiecare zi sa il infrumusetez. Doar ca decorurile sunt limitate, la fel si motivele. Nu au nu stiu cate culori, forme, dimensiuni. Sunt modele de sabloane, fir-ar sa fie, ce altceva mai astept eu de la ceva ce prin definitie nu poate oferi mai mult? Apoi ma uit la camera mea. Tot zilnic imi dau seama ca am tot amanat si am amanat si am amanat sa pun fotografiile alea pe pereti. Era sfarsitul lui august 2008, stiam ca va urma septembrie, ca va incepe scoala si voi uita complet de ele. Mi-am promis zilnic sa le agat odata de perete pentru ca atunci cand vor fi uitate se vor indoi sau nu se vor mai vedea culorile de praf. Evident, le-am uitat. Le-am redescoperit zilele astea, aruncate printre caiete. Foarte putine mai sunt acum "pastrate" neindoite. Evident, cele care imi placeau cel mai putin.

93rd story - 93?!

2009-03-01T10:27:00.000-08:00

"The yellowed page of the books and books i'd forgotten that i had,
these paperbacks they know their age they smell of weight and time that's resting warm.
The opened box beside the endless box parade that haunts my house is fit to split with photographs that tell the wanderlust of years smashed on to years.

When all this actual life played out
Where the hell on Earth was I?
I rack my brains but it won't come

Through water damaged bloodshot eyes, the fleeting triumphs, brazen lies, all seem to mingle into one.
I read your name under words in your elegant hand you probably don't mean now
I fold the letter and think of a million and one things that I could have done different .
One gigantic fairy tale of friends I haven't seen in years, drinking 'til the daylight hurts.
You seem friendly, who are you?

Please just take these photos from my hands "

Amelie - morning

2009-02-19T04:47:00.000-08:00

Apoi ofta ridicol de teatral şi trântea cartea, privind tavanul pentru câteva secunde şi, observând umbrele cauzate de draperii, îşi dădea încă o dată seama cât de mult le iubea.
Uneori se ridica şi privea mirată camera, întrebându-se ce ar trebui să facă: să continue să privească mirată camera, sa aleagă un CD cu smooth jazz pe care să îl asculte în timp ce priveşte mirată camera sau să iasă pe balconul micuţ şi modest, lăsând în urmă camera pe care tocmai o privise mirată. Da, Amelie avea multe momente ciudate. Avea chiar şi nişte obiceiuri ciudate. Se mai enerva din când în când, însă nu arăta asta niciodată, faţă de nimeni. Aşa credea cel puţin, izbucnind de fapt ca un tramvai care a sărit de pe şine şi nu mai poate fi oprit să nu distrugă totul în jur. În asemenea situaţii se aşeza undeva, având mereu în ghiozdanul bleumarin o cutie mică, de un roşu şters. Îi dădea jos capacul simpatic şi scotea de acolo un carneţel ieftin, de maxim 7 bani, cu spirală şi o copertă cartonată infectă, galbenă. Nu îi plăcuse niciodată carneţelul acela, pentru că, spunea ea, nu era în stare să ia notiţe singur. Iar Amelie nu ar fi stat niciodată să ia notiţe. Mai erau în cutia roşiatică cinci creioane colorate, mereu neascuţite. Şi astfel Amelie începea să îşi descarce nervii, colorând diferit pătrăţelele carnetului ce nu putea să ia singur notiţe. Nu o vedea nimeni, iar cine ar fi văzut-o ar fi crezut-o prea copilăroasă pentru vârsta ei, dar dacă ar fi încercat cineva să spună ceva, probabil ar fi tăcut îndată observându-i privirea ce reuşea să convingă pe oricine de însemnătatea şi seriozitatea lucrului pe care îl făcea.
Revenim însă la scena becului, mai exact la momentul în care Amelie nu ştia ce să facă. Evident, nu încercă să cântărească avantajele unei acţiuni creative, ale unui sport sau dezavantajele pierderii timpului şi ieşi pe balcon.
Nu se lăsă impresionată. Oricum, nu mai prea era nimic să o impresioneze la peisajul din faţa ochilor mari cu o nuanţă ciudată de evantai surprins în cădere liberă pe un fundal de pădure de brad. Castanii ajungeau până la balconul ei, de la etajul patru, din blocul vopsit într-un portocaliu spre mov spre albastru spre roşu spre cărămiziu spre mov spre alb spre negru, în final, un bloc de o nuanţă ce diferea de la o zi la alta, de la o stare de spirit la alta. Amelie nu prea ştia care era culoarea blocului în care locuia de câţiva ani. Privea în partea stângă şi vedea o clădire impozantă, vreo primărie sau poate un teatru - da, era teatru - şi o intersecţie sau poate doar mai multe străzi ce o înconjurau. Dacă îşi muta privirea încet, vedea un bulevard prelungindu-se de la teatru, trecând pe sub balconul ei şi continuând undeva în depărtare. Blocuri în faţa ei, blocuri cenuşii de această dată, pătate de grupări de frunze verzi ale castanilor de pe cealaltă stradă. Îi plăcea să simtă aerul acela încâlcindu-se în părul ei deja încâlcit, cu nuanţe roşcate, de culoarea ochilor. Simţea aerul topindu-se la lumina felinarelor de pe bulevard, încă aprinse, la lumina vitrinelor ce se trezeau şi ele, la lumina cerului în degrade, de la albastru slab până la un portocaliu ce începea să se înroşească undeva în spatele blocurilor. Nu o impresiona dimineaţa adormită, ce se trezea dintr-un somn de august, personificată din filme pe care le văzuse sau din cărţi pe care le citise cine ştie când, ce îşi cuprindea genunchii cu braţele şi apoi aştepta, ţinându-şi ochii închişi, să se schimbe nuanţele din jur.
Singurul lucru care o impresionă pe Amelie era realitatea unei nopţi nedormite din niciun motiv clar şi viitoarele ceşti verzui, din care va bea cafeaua ce o va ajuta să îşi ţină ochii deschişi şi în ziua aceea.

antisocial personality disorder

2009-02-15T11:05:00.000-08:00

92nd story - happy valentine's day

2009-02-14T10:20:00.000-08:00

"you know, just because some freakin' naked baby with wings flies around shooting people, all of a sudden we're all supposed to fall in love!! screw the cherub and get yourself some candy !" (Foamy)

happy valentine's day >:D<

Pyotr - 04

2009-02-14T10:04:00.000-08:00

Ok. 13th of February. Pyotr and Zigfried, talking, somewhere in a park.

Will it be... Milka?

...J'adore?

... books for young people who want to learn German?

Pyotr: how romantic...

... Deathly Hollows?

Zigfried: how romantic...

... jewelry?

... or maybe this?

Back at home.

14th February. At school

Faith...

* happy valentine's day :-"

91st story - arriving somewhere but not here

2009-02-11T10:38:00.000-08:00

"all my designs, simplified

all my plans, compromised

and all of my dreams, sacrificed."

90th story - orange

2009-01-31T07:02:00.000-08:00

Mai erau şi câteva momente ciudate, când nu suporta să vadă colţul unei hârtii îndoit sau când punea pachetele de şerveţele în ordine, după culoare. Se mai întâmpla şi să vorbească fără sens, despre lucruri care de altfel nu îi captau interesul, lucruri pentru care nu avea nici măcar cea mai mică garanţie că ar fi adevărate, dar nu mai prea conta. Becul din camera cu draperiile pe care le adora fără a cântări în mod egal avantajele şi dezavantajele lor se stinse pe jumătate. Probabil a fost destinul care a hotărât ca jumătatea arsă a becului să fie cea de mai aproape de perete. Astfel, lumina se irosea în crizele ei interioare, neputând pricepe de ce particulele ei portocalii se pierdeau în primul strat de pudră de pe peretele îngheţat cu ani în urmă. Nu avea nici cel mai mic sens să mai lase lumina aprinsă, ea luminând aşadar o mică parte a camerei, lăsând ceea ce era important în întuneric. Dar, evident, Amelie nu făcea vreun efort pentru a rezolva problema becului, deşi se vedea prea clar cum acesta făcea totul intenţionat. Jumătatea lui ce încă lumina era delimitată de o dungă clară de partea alb-negru, ca şi când cineva n-ar fi avut timpul necesar să înveţe toate secretele unui program celebru de editat. Amelie evident nu observă, lăsând becul în liniştea lui ce urla la temperatură proprie ridicată. I se părea uneori că aude sunete înfundate ce şoptesc – în realitate – insulte la adresa ei, dar Amelie era prea romantică sau vroia să fie aşa. Credea că i se pare şi vroia să i se pară, recunoscând faţă de ea însăşi că şi-ar dori să îi şoptească cineva ceva. Apoi ofta ridicol de teatral şi trântea cartea, privind tavanul pentru câteva secunde şi, observând umbrele cauzate de draperii, îşi dădea încă o dată seama cât de mult le iubea.

___________________

P.S: Happy Birthday :*

59th story - fragment dintr-o carte

2009-01-25T11:36:00.000-08:00

* un fragment si o poza, care mi-au placut mult (o carte si deviant):

"O voi intalni oare pe Maga? De-atîtea ori fusese de-ajuns să mă apropii, venind pe rue de Seine, de arcada ce dă spre Quai de Conţi pentru ca, îndată ce lumina de culoarea scrumului şi a măslinei care pluteşte peste fluviu îmi îngăduia să desluşesc contururile, să-i şi văd silueta zveltă profilîndu-se pe Pont des Arts, uneori plimbîndu-se de la un capăt la celălalt al podului, alteori sprijinită de balustrada de fier, aplecată deasupra apei. Şi era atît de firesc să trec strada, să urc treptele podului, să o apuc pe mijlocul său îngust şi să ajung lîngă Maga, iar ea zîmbea deloc surprinsă, convinsă ca şi mine că o întîlnire întîmplătoare era lucrul cel mai puţin întîmplator în vieţile noastre, şi că oamenii care-şi dau întîlniri exacte sînt dintre aceia care au nevoie de hîrtie liniată pentru a-şi scrie sau care apasă tubul cu pastă de dinţi numai din partea de jos.
Acum însă nu cred să mai fie pe pod Chipu-i gingaş cu piele străvezie s-o fi ivind pe sub portalurile vechi de prin ghetoul din Marais, o fi stînd la taifas cu vreo vînzătoare de cartofi prăjiţi sau o fi mîncînd un crenvurşti fierbinte pe Boulevard de Se"bastopol. Am urcat totuşi pe pod, iar Maga nu era. Maga nu-mi mai ieşea acum în cale şi, cu toate că ştiam amîndoi unde locuia celălalt, fiecare ungher din camerele noastre de studenţi improvizaţi la Paris, fiecare ilustrată ce deschidea o ferestruică Braque sau Ghirlandaio sau Max Ernst încadrată în rama-i ieftină pe tapetul ţipător, nu ne-am fi căutat acasă. Preferam să ne întîlnim pe pod, pe terasa unei cafenele sau ghemuiţi lîngă vreo pisică de prin Cartierul Latin. Umblam fără să ne căutăm, dar ştiind că umblam ca să ne găsim. Oh, Maga, fiecare femeie care-ţi seamănă era parcă învăluită de o linişte asurzitoare, o pauză tăioasă şi cristalină ce se năruia pînă la urmă jalnic, ca o umbrelă udă închizîndu-se. Şi fiindcă veni vorba de umbrelă, cred că-ţi mai aduci poate aminte, Maga, de umbrela aceea veche pe care-am aruncat-o într-o rîpă dm parcul Montsouris, într-un asfinţit îngheţat de martie. Am aruncat-o fiindcă o găsiseşi în Place de la Concorde, era cam ruptă şi-ai mai folosit-o încă multă vreme, mai cu seamă ca s-o înfigi în coastele celor din metrou şi de prin autobuze, veşnic stîngace şi distrată, cu gîndul aiurea sau la micul desen pe care-l alcătuiau două muşte pe plafonul vagonului, iar în seara aceea s-a dezlănţuit o aversă şi tu ai vrut să-ţi deschizi mîndră umbrela cînd dădeam să intrăm în parc, şi în mînă ţi s-a iscat un prăpăd de fulgere reci şi nori negri, zdrenţe de pînză sfîşiată cădeau printre sclipiri de spiţe frînte, iar noi rîdeam ca nebunii pe cînd ploaia ne uda pînă la piele, gîndindu-ne că o umbrelă părăsită într-o piaţă se cuvenea să moară demn într-un parc, că nu putea intra în ciclul înjositor al lăzii de gunoi sau al rigolei; atunci eu am strîns-o cum am putut mai bine, am dus-o amîndoi sus pe colina din parc, lîngă podeţul peste calea ferată, şi de acolo am aruncat-o opintindu-mă din răsputeri în străfundul rîpei cu iarbă umedă în timp ce tu slobozeai un strigăt în care mi s-a părut că recunosc un fel de blestem de walkirie. Şi pe fundul rîpei se cufundă ca un vas pe care-l înghit apele verzi, apele verzi şi tumultoase, la mer qui est plus felonesse en ete qu'en hiver, valul perfid, Maga, aşa cum le-am tot înşirat îndelung, îndrăgostiţi de Joinville şi de parc, îmbrăţişaţi şi aidoma unor copaci uzi sau unor actori de cinema dintr-un film maghiar mizerabil. Şi a rămas acolo între ierburi, măruntă şi neagră, ca o insectă strivită cu piciorul Şi nu se mişca, nici unul din resorturile ei nu se mai încorda ca înainte S-a zis cu ea. Gata Oh, Maga, şi ce trişti mai eram!
Ce căutam eu pe Pont des Arts ? Mi se pare că în joia aceea de decembrie aveam de gînd să trec pe malul drept, şi să beau nişte vin în cafeneaua micuţă de pe rue des Lombards unde madame Leonie îmi ghiceşte în palmă, văzînd tot felul de călătorii şi surprize. Nu te-am dus niciodată acolo ca să-ţi citească madame Leonie în palmă, mi-a fost poate frică să nu desluşească cine ştie ce adevăr despre mine, căci totdeauna ai fost o oglindă îngrozitoare, o cumplită maşină de repetiţii, şi ceea ce noi am numit dragoste n-a fost poate nimic altceva decît atît, eu stînd în picioare în faţa ta, cu o floare galbenă în mînă, şi tu ţinînd două luminări verzi, iar timpul ne sufla pe chip o ploaie molcomă de renunţări şi despărţiri şi bilete de metrou. Aşa că nu te-am dus niciodată la madame Leonie, Maga; şi ştiu, mi-ai spus-o chiar tu, că nu-ţi plăcea să te văd intrînd în mica librăne de pe rue de Verneuil, unde un bătrîn gîrbovit face mii de fişe şi ştie tot ce se poate şti în materie de istoriografie. Te duceai acolo să te joci cu pisica, şi bătrînul te lăsa să intri şi nu-ţi punea nici o întrebare, mulţumit că din cînd în cînd îi dădeai cîte o carte de pe rafturile de sus. Şi te încălzeai la soba lui cu burlan mare negrii şi nu-ţi plăcea să aflu că te duci să stai acolo lîngă sobă. Dar toate acestea trebuiau spuse la vremea lor, numai că-i tare greu să precizezi cînd vine vremea aceea, şi chiar şi acum, cînd stau cu coatele pe balustrada podului şi mă uit cum trece un şlep de culoare bordo, minunat ca un cărăbuş uriaş şi strălucind de curăţenie, unde o femeie cu şorţ alb întinde rufe pe o sîrmă la prora, privesc ferestruicile vopsite în verde cu perdeluţe Hănsel şi Gretel, chiar şi acum, Maga, mă întrebam dacă tot ocolul ăsta are vreun rost, căci pentru a ajunge pe rue des Lombards ar fi fost mai bine să traversez Pont Saint Michel şi Pont au Change. Dar dac-ai fi fost astă seară aici, ca în atîtea alte rînduri, aş fi ştiut că ocolul a avut rost, pe cînd aşa îmi sporesc eşecul numindu-l ocol. Prin urmare, după ce aveam să-mi ridic gulerul canadienei, trebuia să-mi văd de drum pe chei, pînă în zona marilor magazine care se termină la Châtelet, să trec pe sub umbra violetă a turnului Saint Jacques şi s-o iau în sus spre strada mea, cu gîndul la faptul că nu te-am găsit şi la madame Leonie."

58th story - dogs run

2009-01-20T10:41:00.000-08:00

obs! pentru cine va citi:
- mai intai, priveste imaginea cu privire defocalizata;
- apoi citeste textul in tonalitatea: "uhuuum...".

despre ce scriu oamenii atunci cand asculta Korn featuring Amy Lee si cand incearca sa invete pentru teza de la latina? perfect match. niciodata nu mi-am dorit cu atat de multa ardoare sa lipesc hartii pe pereti. este un sentiment foarte hippy si totusi greu de descris. sau ce se intampla cand incepi sa joci age of empires 1 (!) ... in loc sa inveti la latina. :-? imi dau seama ca sunt inconjurata de hartii si mi-as dori sa le lipesc pe toate pe peretii din camera mea PORTOCALIE!! de ce in restul casei este o temperatura normala, iar aici e mai frig? nu pot gasi nici macar cea mai mica explicatie logica. am vazut o emisiune cute pe zone reality in care un tip, care avea in jur de 70 de ani, dupa ce relata cu cata bucurie abia asteapta sa ajunga in cer, ca sa isi reintalneasca prietenii, parintii si vecinii, spunea ca el poate dovedi ca atunci cand intr-o camera este frig exista un spirit acolo. si, bineinteles, freakin' predictable, cel care ii lua mirificul interviu l-a intrebat ce ar trebui sa se faca intr-o situatie de o asemenea... "ciudatenie". iar batranelul simpatic a raspuns: pai il rogi frumos, pe spirit, sa plece de acolo.

asadar... dupa ce ca nu am invatat inca nimic la latina, ca am pregatit deja foile si biletelele si alte obiecte din jur ce ar arata "la fel de bine" pe perete si dupa ce ca folosesc cacofonia asta enervanta, imi mai e si somn si este doar 20.52, ma gandesc k s-ar putea sa fie un SPIRIT IN CAMERA CARE S-A INSTALAT AICI SI NU VREA SA PLECE DECAT DACA IL ROG FRUMOS?!?!

oare chiar trebuie sa ascult Damien Rice acuma? melodiile lui ma fac sa ma simt ca si cand as fi undeva printre niste casute mici si albe si astept sa vad pe cineva care sa vina sa le coloreze. imi plac vreo trei melodii. dar tot nu scap de senzatia casutelor si a pictorului. aaaa da, o da, mi-am amintit. nu pot sa inteleg care este mesajul profund a micii povestioare de pe spatele caietelor cu Toffy si Joy. : am avut mai demult curiozitatea - total neintemeiata - de a citi povestioara minune si de a ramane cu sechele pe viata. ar trebui sa ii bucure pe bietii copii? doamne dumnezeule, pe mine m-ar speria aceasta "maine este prima zi de scoala pentru Toffy si Joy" mai tare decat daca as vedea un profanator de morminte care vine spre mine si ma intreaba zambind "hey, ice-cream?" dar ma rog, nu-i aia ideea, ideea este ca am plecat sa invat la latina.

"And the dogs, they run

in the good, good morning sun."

Pyotr - 03.

2009-01-17T11:44:00.000-08:00

Hello and welcome back. He is, as you all know, Pyotr. Nothing important happened to him, he is just a restless young ...man, sleeping, dreaming at Wonderland and waiting for the sunshine.

A new character, Zigfried. He is Pyotr's new room-mate. Zigfried is nice. They're very good friends now.

They visit museums together.

They travel together.

They watch TV together.

And they drink coffee together.

The third episode starts on a fine happy day but, unfortunately, a cloudy one for poor Zigfried.

After a few minutes...

And so she left, but...

At home...

Home again...

Pyotr

2009-01-11T00:38:00.000-08:00

Pyotr at PimP My Ride (:-"....)

57th story - stranger by the minute

2009-01-03T10:56:00.000-08:00

" Stii, stau si ma gandesc ce caut eu aici, in corpul asta pe care nici macar nu il stiu, despre care habar n-am daca este al meu. De ce am chipul asta, cand tenul mi-l simt uscat si fara trasaturi? De ce privesc prin ochi de alta nuanta? De ce imi scriu viata, pentru ca apoi sa imi urmez cu strictete scenariul, sub un microscop? Joc roluri imposibile, ma incurc in replici, ma impiedic in culorile decorului pe care nu l-am vazut pana acum, compunandu-mi apoi o continuare din replici scurte. Ma leg singura cu sfori deja incurcate, subtiri, pe care nu indraznesc sa le rup. Sunt mai laşă ca proprii-mi ochi, care refuza categoric sa ma priveasca si sa recunoasca, astfel, ca arat diferit. Vad un om incalcindu-se in radacinile unor copaci, radacini iesite din pamant, ale caror umbre sunt proiectate pe un ecran alb cu mici fisuri cenusii. Nu ajung la cirese, nici macar la frunzele cu capete plecate si ma innebuneste sunetul degetelor mele batand tactul in masa asta din lemn sau din ce o fi."

Si, Amelie, taci!
Stiu si eu ca poza nu se potriveste cu fragmentul.
Plus multe altele.

back

2008-12-28T06:29:00.001-08:00

hello. missed this. raining in baltimore.

-

2008-12-17T12:02:00.000-08:00

"and from now on
I'll forget my phone number
and my address.
I won't remember breathless walks in the midday heat
not even my name.
and yes, the shadows of promises will remain here
and yes, i'll try to say 'hello' and 'that's it'.
[...] [...] [...]
I'll forget about my name.
u do the same "
dots = fake

56th story - red curtain

2008-11-16T05:57:00.000-08:00

* there's everything that you have to forget about, because the red curtain still has to rise.

55th story -

2008-11-07T10:21:00.000-08:00

"I said it's ok letting go
time to leave here
and I'll carry on
the best thing that I can do."

54th story - Vita de Vie (MF 2008)

2008-11-01T00:39:00.000-07:00

Poate marti, poate joi
Poate peste un an sau poate doi.

* Balul Bobocilor, Colegiul National "Iancu de Hunedoara", 31 OCTOMBRIE 2008

way out of here

2008-10-22T12:11:00.001-07:00

53rd story - papillon

2008-10-21T08:47:00.000-07:00

"Papillon. mais ce que je suis ici, à mon visage sans caractéristiques. Pourquoi chercher à travers les yeux d'un autre ton? Pourquoi j'écris ma vie, parce que puis-je suivre strictement le scénario dans le cadre d'un microscope? Impossible de jouer des rôles, je pris dans les lignes, prévenir les couleurs des scènes incognu, et je reste un composant."

autumn photo session - 52nd story?

2008-10-09T12:18:00.000-07:00