51st story - accordingly, [...]

Se întoarse acasă. Apartamentul mic şi gol dormea sub fulgere şi picături îngheţate de noiembrie. Apartamentul nici nu încercă să îşi deschidă ochii negri cu pleoape elegante, care salută modest şi graţios orice trecător, ştiind că Amelie va intra în linişte şi nu va aprinde decât lampa verde de pe noptieră. Însă Amelie intră furtunos în coridorul cald şi tăcut. Uşa se trânti de perete la fel de puternic iar fata se sperie. Se sprijini pentru o secundă de perete. Apa şiroia din părul vopsit, a cărui culoare artificială se ducea ca şi culoarea unui creion de pe un panou din aluminiu, plouat. Scăpă de cizmele înalte din piele neagră şi tare, lăsă haina lungă, cu cordon în talie să îngheţe pe coridorul luminat de neonul slab din scara blocului. Pentru câteva secunde nu putu să se hotărască. Închizând uşa de la apartament, începu să aprindă toate luminile, având grijă să facă mult, cât mai mult zgomot. Apoi porni televizorul şi radioul. Volumul era maxim. Porni cele două robinete din baie şi pe cel din bucătăria mică, improvizată. Se îndreptă apoi spre masa înaltă din faţa oglinzii.
Încercă să îşi regăsească suflul şi se privi. Părul ondulat care arăta puţin mai aranjat cu câteva zeci de minute în urmă, cu o grămadă de porcării chimice băgate în el lucise atunci. Acum era mai încâlcit, ud, cu vopseaua rece scurgându-se pe gât şi pe umeri. Ochii erau obosiţi, injectaţi, cu urme imense negre în jurul lor, de la rimelul ieftin. Lăcrimau surd din cauza luminii veiozei de pe masă, ascunsă pe colţul îndepărtat, de la lumina aprinsă în cameră, de la toate luminile din apartamentul care vroia să doarmă, de la toate luminile obosite la ora aceea de pe străzile oraşului de sub ploaie
Faţa îi era albă. Mai albă decât de obicei şi nu de la pudra aia fals parfumată, mirosind a cutii de farduri pline ochi cu apă şi a rujuri lăsate să se topească la soare. Buzele erau vişinii, având cute verticale ce dârdâiau de frig. Era un fel de control oftalmologic interminabil, cu toate luminile alea în jur. Nu încercă să desfacă şiragul de mărgele roşii. Le mai privi o secundă, cum îi înconjurau gâtul cu frumuseţea lor învechită, mult prea bătrâne pentru vârsta ei. Fără model sau viaţă, sferele roşii stăteau acolo una lângă alta, încercând să adoarmă.
Rochia aceea care îi plăcuse odată, până la genunchi, mai mult un clişeu penibil pentru anii ei, o rochie albă, cu mâneci lungi şi elastice care îi veneau până la degete, la fel de simplă ca şi mărgelele şi poate la fel de nepotrivită era acum marcată de şiruri întunecate de vopsea, ce se scurgeau din părul încâlcit.
Îngheţase pentru moment. Sau...? Cu un gest brusc rupse şiragul de mărgele. Usturimea din palma dreapta şi din vârfurile degetelor, cea din jurul gâtului şi punctul puţin înroşit de pe obrajul stâng care fusese lovit de o sferă colorată ce sărise din şirag nu deranjau camera încă adormită. Globurile mici se împrăştiară pe jos, adunând şi ele fragmente de praf care ce obicei se ascundeau sau fugeau prin spatele mobilierului. Câteva ajunseră pe masă, lovindu-se încet şi în mod intenţionat de sticluţe colorate slab, de parfum.
Amelie nu mai încercă să îşi cureţe chipul de machiajul excesiv din fiecare seară care o îmbătrânea cu câţiva ani buni. Părea... cum?! Nu îşi uscă părul şi nici nu scăpă de rochia udă, cândva albă. Nu mai stinse luminile, lăsând televizorul şi aparatul radio să vibreze ecouri până când se vor opri de la sine.
Apartamentul putea să adoarmă la loc.