3rd story - morning light

Morning Light

Cu tine vorbesc! Dacă eram sub forma unui sunet, m-ai fi auzit imediat! Dacă eram sub forma unei propoziţii, probabil m-ai fi citit înainte de a deschide ochii. Dacă eram sub forma unei lacrimi, m-ai fi şters din clipa în care m-ai fi simţit. Dacă eram o picătură de sânge, m-ai fi şters, intimidat, cu un şerveţel. Crede-mă că ai fi făcut tot posibilul ca şerveţelul să nu fie de altă culoare. Alb. Şi atât.

Oricum, nu sunt nimic din toate lucrurile astea. Aşadar, nu te pot trezi altfel decât rugându-te. Măcar prefă-te că te trezeşti! Uite, mă voi preface şi eu. Eu zic că este târziu, iar tu aprobi. De fapt, este dimineaţă. Te rog, hai să ne prefacem. Apoi, când ne vom amintit, haide să uităm că ne-am prefăcut. Haide să credem că eram doar noi înşine.

Ideea de a te ruga să te trezeşti mi se pare... normală. Vreau să îţi spun ceva. Dar ideea de a te ruga să te prefaci, măcar puţin, că te trezeşti din somn este nebună. Gândeşte şi tu logic – deşi logica nu ne ajută prea mult aici -... cum poate să fie posibil? Cum să te prefaci că te trezeşti? Mai mult decât ridicol, dar, deşi risc a deveni ilogică, iraţională, stupidă şi cu idei preconcepute, bizare, îţi cer asta. Totuşi. Gândeşte-te, imaginează-ţi ce frumos poate fi: prefă-te că te trezeşti! Continuă-ţi somnul, iar apoi am să te rog să te ridici încet din patul cu aşternut verde pal. Tu vei dormi în tot acest timp, înţelegi? Este o invitaţie la o piesă de teatru absurdă. Vreau să devii un actor mut, vreau să dormi şi să te ascund de lume. Nu te mai arăta aşa cum eşti tuturor! Te invit la un teatru mut, în care singurii actori sunt expresia şi gesturile. Vreau să te dedublezi, să devii personajul principal, vreau să devii actor, nu o marionetă din cârpe vişinii, în mâinile mele. Haide să îţi spun ce trebuie să faci. Nu e greu. Trebuie doar să trăieşti această zi cum îţi spun eu: dormind.

Ai înţeles? Acum fii atent. Bun venit în ACTUL 1, SCENA 1. Nu va fi greu, concentrează-te. Îţi spun ce să faci. Să începem...
Deschide ochii. În sfârşit, parcă văd două ceşti de cafea, din perspectiva tavanului crăpat în anumite locuri. În ele, jocuri de lumini difuze. Un contrast uimitor între ochii tăi şi restul feţei. Lăcrimează, bieţii de ei, din cauza somnului, se închid din cauza lui, se luptă şi, într-un final, cad pradă dorinţei de a rămâne închişi. Termină! Deschide ochii! Eşti atât de inexpresiv astfel. Îngrijorător de palid.

Aşa...acum e mai bine? Afişează-mi o expresie plictisită, somnoroasă, un fel de draperie roz, ale cărei cute devin trăsăturile unui chip. Şanţuri gri se pot observa la suprafaţa feţei tale, la baza ochilor migdalaţi. Ai buzele uscate, pe cale de a sângera. O liniuţă de un roşu electric va fi cea care, odată apărută pe buzele tale de un roz adormit, va scoate portretul tău din anonimat. Dar nu vreau nici cel mai mic detaliu rebel. Aşadar, nu vorbi! Oricum, este regula principală a jocului: doar expresie şi gesturi. Ascultă-mă în continuare.

Câteva şuviţe îţi obligă ochii să parcurgă din nou scurtătura către drogul numit somn, ele îţi obligă ochii să se închidă. Încearcă să le îndepărtezi uşor cu mîna. Opreşte-te. Acum lasă-ţi mâna în jos uşor, cu o expresie care regretă o vorbă rostită în grabă. Ai un aspect neglijent. Să continuăm...

Vreau să ai o expresie mirată în momentul în care... da, acum! O lumină aurie, un fir de pânză din ţesătura sacră a cerului ca o bombonieră va coborî pe părul tău. Încearcă să pari un pic surprins. Aşa. Ea alunecă uşor pe topoganul şuviţelor tale, încetineşte, se opreşte, apoi îşi continuă din nou drumul uşor de observat. Se rătăceşte o secundă şi apoi revine. Prinde viteză, accelerează, expresia ta devine şi mai mirată, mai repede şi mai repede, din ce în ce mai repede, până când... Of! Iar ai închis ochii! Stai liniştit, e bine, acum a dat o nouă culoare chipului tău. Şi totuşi... nu te mai încrunta. Vreau să ai fruntea netedă, ţi-am zis că nu vreau detalii rebele, doar este dimineaţă. Încearcă să suporţi puterea care te obligă să închizi din nou ochii. Încearcă să nu i te supui, deşi pericolul este iminent. Nu vreau să îi închizi, haide, rezistă! Ridică mâna stând în dreptul tâmplei şi încearcă să opreşti raza de soare. Nu, nu atât de repede! Repetă secvenţa aceasta, te rog. Încet, aşează-ţi mâna lângă tâmplă şi opreşte lumina. Perfect! Acum, am să te rog să rămâi astfel până când soarele va decide că a venit momentul de a-şi îndrepta solii spre un alt actor. Rămâi astfel până când îţi voi spune eu, adică până când va începe...

* un fragment din proza mea scurta Teatru mut... + fotografiile dintr-o dimineata