The story of 100 Aisles

.

2009-03-30T06:09:00.000-07:00

probleme tehnice, I'll see you on
LINK: http://bluebuilding.wordpress.com

"set down your glass"

2009-03-24T08:53:00.001-07:00

Dimineaţa se personaliza parcă forţat. Clădiri cu arhitectură veche, având turle viu colorate, fiecare casă arătând precum o mică biserică aparţinând unei alte şi alte perioade. Turle de un verzui udat de ploaie, de un roşu bătut de praf, de un albastru scorojit, pocnind sub aripile unui porumbel în zbor, de un vişiniu precum nuanţa unei farfurii roşii cu urme de cafea, toate erau răsturnate, vechii pereţi părând a se sprijini în cupolele colorate, dând oraşului un aer împopoţonat dar elegant. Amelie trecea pe lângă ele, privind în sus la trotuarul ce obişnuia să I se întindă sub picioare. Acum, acesta se desfăşura deasupra capului ei, la fel ca două bălţi agăţate de el, aproape uscate, din care apa nu picura. Trecu încet pe lângă vârful unei cupole care era aproape de umărul ei, deşi cu câteva momente în urmă se aflase undeva sus, departe, proiectând parcă tot oraşul sub soare. Acum era invers. Lumea era răsturnată.
Păşind şi mai încet, Amelie se temea să nu se lovească de obloane colorate şi lucioase ce cădeau, izbindu-se de mii de sunete şi împrăştiindu-se în mii de părţi pe spaţiul albastru cu nuanţe fine de portocaliu. Picura pământul, picurau frunze şi flori, picurau copaci, scaune şi mese de pe terase de unde din înalt, ghivece făcându-se praf lovind cerul aflat şi el undeva foarte aproape de părul ciufulit al fetei. Aceasta se opri şi îşi desfăcu braţele. Ea de ce nu păţea nimic? Se întoarse şi îl privi pe fumătorul care privea şi el uimit în sus, uşor speriat, într-o postură oarecum contemplativă, întrebându-se de ce scrumul pluteşte în aer şi continuă să urce, murdărindu-i cămaşa. De ce lucrurile care au fost sus au coborât, iar cele ce au fost jos au urcat deodată? Amelie scăpă fără nicio explicaţie de sentimentul uşor de frică, simţindu-se ca într-un glob de sticlă, în jur totul picurând, curgând, căzând, prăbuşindu-se surd, deodată surd, deodată fără nici un sunet. Impacturile parcă fuseseră amortizate, liniştea cuprinzând cadrul ca venită dintr-o altă dimensiune, în timp ce fata privea adunându-se la picioarele ei un colaj de cioburi, resturi din cupolele izbite şi ele de cer, de flori şi frunze, fragmente de pământ şi apă Părea a fi reluarea absurdă a unui film privit cu ecranul întors, personajele nevrând să se supună.
Şi continua. Decorul continua să cadă iar colajul în nuanţe primăvăratice, purtând pete subţiri de iarnă, câteva motive tomnatice şi un parfum de vară se compunea tot mai colorat. Simţi nevoia să o ia la fugă şi să împrăştie din nou în aer bucăţile abia aşternute. Totul aluneca spre pământul odată pământ, iar acesta se înălţa spre cerul situat neobişnuit de jos, de care soarele abia se mai agăţa cu ventuze fierbinţi. I se făcu deodată cald şi se întrebă ce caută în mijlocul drumului revenit la normal

this should be another story. but it's not. yeap.

2009-03-18T12:42:00.000-07:00

Cand omul nu are inspiratie sau isi da brusc seama ca are de terminat de vazut un film, atunci tranteste aici niste versuri, cu scuza draguta care suna cam asa: "las versurile sa vorbeasca pentru mine".

Boon. Postare din categoria: nu am despre ce sa scriu, dar am gasit niste versuri care imi plac si o imagine care, de asemenea, imi place.

Noapte buna.

Si nici nu mai scriu versurile.

Noapte buna (pentru versurile in cauza).

Mda.

imaginea: http://ligreego.deviantart.com/art/Apple-31824893

Yey.

2009-03-13T13:27:00.001-07:00

big dumb rocket

2009-03-08T12:59:00.000-07:00

quote: "Allowing the monsters without to turn within and we are left alone, staring into the abyss... into the laughing face of madness."

Ce fac zilnic? Privesc ore intregi o lista de sabloane, descoperindu-l cu o bucurie nejustificata pe al meu. Ma bucur in loc sa ma simt umilita ca m-am inscris si eu, in mod voit, pe lista aia. Il gasesc dupa cum spuneam si incerc in fiecare zi sa il infrumusetez. Doar ca decorurile sunt limitate, la fel si motivele. Nu au nu stiu cate culori, forme, dimensiuni. Sunt modele de sabloane, fir-ar sa fie, ce altceva mai astept eu de la ceva ce prin definitie nu poate oferi mai mult? Apoi ma uit la camera mea. Tot zilnic imi dau seama ca am tot amanat si am amanat si am amanat sa pun fotografiile alea pe pereti. Era sfarsitul lui august 2008, stiam ca va urma septembrie, ca va incepe scoala si voi uita complet de ele. Mi-am promis zilnic sa le agat odata de perete pentru ca atunci cand vor fi uitate se vor indoi sau nu se vor mai vedea culorile de praf. Evident, le-am uitat. Le-am redescoperit zilele astea, aruncate printre caiete. Foarte putine mai sunt acum "pastrate" neindoite. Evident, cele care imi placeau cel mai putin.

93rd story - 93?!

2009-03-01T10:27:00.000-08:00

"The yellowed page of the books and books i'd forgotten that i had,
these paperbacks they know their age they smell of weight and time that's resting warm.
The opened box beside the endless box parade that haunts my house is fit to split with photographs that tell the wanderlust of years smashed on to years.

When all this actual life played out
Where the hell on Earth was I?
I rack my brains but it won't come

Through water damaged bloodshot eyes, the fleeting triumphs, brazen lies, all seem to mingle into one.
I read your name under words in your elegant hand you probably don't mean now
I fold the letter and think of a million and one things that I could have done different .
One gigantic fairy tale of friends I haven't seen in years, drinking 'til the daylight hurts.
You seem friendly, who are you?

Please just take these photos from my hands "

Amelie - morning

2009-02-19T04:47:00.000-08:00

Apoi ofta ridicol de teatral şi trântea cartea, privind tavanul pentru câteva secunde şi, observând umbrele cauzate de draperii, îşi dădea încă o dată seama cât de mult le iubea.
Uneori se ridica şi privea mirată camera, întrebându-se ce ar trebui să facă: să continue să privească mirată camera, sa aleagă un CD cu smooth jazz pe care să îl asculte în timp ce priveşte mirată camera sau să iasă pe balconul micuţ şi modest, lăsând în urmă camera pe care tocmai o privise mirată. Da, Amelie avea multe momente ciudate. Avea chiar şi nişte obiceiuri ciudate. Se mai enerva din când în când, însă nu arăta asta niciodată, faţă de nimeni. Aşa credea cel puţin, izbucnind de fapt ca un tramvai care a sărit de pe şine şi nu mai poate fi oprit să nu distrugă totul în jur. În asemenea situaţii se aşeza undeva, având mereu în ghiozdanul bleumarin o cutie mică, de un roşu şters. Îi dădea jos capacul simpatic şi scotea de acolo un carneţel ieftin, de maxim 7 bani, cu spirală şi o copertă cartonată infectă, galbenă. Nu îi plăcuse niciodată carneţelul acela, pentru că, spunea ea, nu era în stare să ia notiţe singur. Iar Amelie nu ar fi stat niciodată să ia notiţe. Mai erau în cutia roşiatică cinci creioane colorate, mereu neascuţite. Şi astfel Amelie începea să îşi descarce nervii, colorând diferit pătrăţelele carnetului ce nu putea să ia singur notiţe. Nu o vedea nimeni, iar cine ar fi văzut-o ar fi crezut-o prea copilăroasă pentru vârsta ei, dar dacă ar fi încercat cineva să spună ceva, probabil ar fi tăcut îndată observându-i privirea ce reuşea să convingă pe oricine de însemnătatea şi seriozitatea lucrului pe care îl făcea.
Revenim însă la scena becului, mai exact la momentul în care Amelie nu ştia ce să facă. Evident, nu încercă să cântărească avantajele unei acţiuni creative, ale unui sport sau dezavantajele pierderii timpului şi ieşi pe balcon.
Nu se lăsă impresionată. Oricum, nu mai prea era nimic să o impresioneze la peisajul din faţa ochilor mari cu o nuanţă ciudată de evantai surprins în cădere liberă pe un fundal de pădure de brad. Castanii ajungeau până la balconul ei, de la etajul patru, din blocul vopsit într-un portocaliu spre mov spre albastru spre roşu spre cărămiziu spre mov spre alb spre negru, în final, un bloc de o nuanţă ce diferea de la o zi la alta, de la o stare de spirit la alta. Amelie nu prea ştia care era culoarea blocului în care locuia de câţiva ani. Privea în partea stângă şi vedea o clădire impozantă, vreo primărie sau poate un teatru - da, era teatru - şi o intersecţie sau poate doar mai multe străzi ce o înconjurau. Dacă îşi muta privirea încet, vedea un bulevard prelungindu-se de la teatru, trecând pe sub balconul ei şi continuând undeva în depărtare. Blocuri în faţa ei, blocuri cenuşii de această dată, pătate de grupări de frunze verzi ale castanilor de pe cealaltă stradă. Îi plăcea să simtă aerul acela încâlcindu-se în părul ei deja încâlcit, cu nuanţe roşcate, de culoarea ochilor. Simţea aerul topindu-se la lumina felinarelor de pe bulevard, încă aprinse, la lumina vitrinelor ce se trezeau şi ele, la lumina cerului în degrade, de la albastru slab până la un portocaliu ce începea să se înroşească undeva în spatele blocurilor. Nu o impresiona dimineaţa adormită, ce se trezea dintr-un somn de august, personificată din filme pe care le văzuse sau din cărţi pe care le citise cine ştie când, ce îşi cuprindea genunchii cu braţele şi apoi aştepta, ţinându-şi ochii închişi, să se schimbe nuanţele din jur.
Singurul lucru care o impresionă pe Amelie era realitatea unei nopţi nedormite din niciun motiv clar şi viitoarele ceşti verzui, din care va bea cafeaua ce o va ajuta să îşi ţină ochii deschişi şi în ziua aceea.

antisocial personality disorder

2009-02-15T11:05:00.000-08:00

92nd story - happy valentine's day

2009-02-14T10:20:00.000-08:00

"you know, just because some freakin' naked baby with wings flies around shooting people, all of a sudden we're all supposed to fall in love!! screw the cherub and get yourself some candy !" (Foamy)

happy valentine's day >:D<

Pyotr - 04

2009-02-14T10:04:00.000-08:00

Ok. 13th of February. Pyotr and Zigfried, talking, somewhere in a park.

Will it be... Milka?

...J'adore?

... books for young people who want to learn German?

Pyotr: how romantic...

... Deathly Hollows?

Zigfried: how romantic...

... jewelry?

... or maybe this?

Back at home.

14th February. At school

Faith...

* happy valentine's day :-"

91st story - arriving somewhere but not here

2009-02-11T10:38:00.000-08:00

"all my designs, simplified

all my plans, compromised

and all of my dreams, sacrificed."

90th story - orange

2009-01-31T07:02:00.000-08:00

Mai erau şi câteva momente ciudate, când nu suporta să vadă colţul unei hârtii îndoit sau când punea pachetele de şerveţele în ordine, după culoare. Se mai întâmpla şi să vorbească fără sens, despre lucruri care de altfel nu îi captau interesul, lucruri pentru care nu avea nici măcar cea mai mică garanţie că ar fi adevărate, dar nu mai prea conta. Becul din camera cu draperiile pe care le adora fără a cântări în mod egal avantajele şi dezavantajele lor se stinse pe jumătate. Probabil a fost destinul care a hotărât ca jumătatea arsă a becului să fie cea de mai aproape de perete. Astfel, lumina se irosea în crizele ei interioare, neputând pricepe de ce particulele ei portocalii se pierdeau în primul strat de pudră de pe peretele îngheţat cu ani în urmă. Nu avea nici cel mai mic sens să mai lase lumina aprinsă, ea luminând aşadar o mică parte a camerei, lăsând ceea ce era important în întuneric. Dar, evident, Amelie nu făcea vreun efort pentru a rezolva problema becului, deşi se vedea prea clar cum acesta făcea totul intenţionat. Jumătatea lui ce încă lumina era delimitată de o dungă clară de partea alb-negru, ca şi când cineva n-ar fi avut timpul necesar să înveţe toate secretele unui program celebru de editat. Amelie evident nu observă, lăsând becul în liniştea lui ce urla la temperatură proprie ridicată. I se părea uneori că aude sunete înfundate ce şoptesc – în realitate – insulte la adresa ei, dar Amelie era prea romantică sau vroia să fie aşa. Credea că i se pare şi vroia să i se pară, recunoscând faţă de ea însăşi că şi-ar dori să îi şoptească cineva ceva. Apoi ofta ridicol de teatral şi trântea cartea, privind tavanul pentru câteva secunde şi, observând umbrele cauzate de draperii, îşi dădea încă o dată seama cât de mult le iubea.

___________________

P.S: Happy Birthday :*

59th story - fragment dintr-o carte

2009-01-25T11:36:00.000-08:00

* un fragment si o poza, care mi-au placut mult (o carte si deviant):

"O voi intalni oare pe Maga? De-atîtea ori fusese de-ajuns să mă apropii, venind pe rue de Seine, de arcada ce dă spre Quai de Conţi pentru ca, îndată ce lumina de culoarea scrumului şi a măslinei care pluteşte peste fluviu îmi îngăduia să desluşesc contururile, să-i şi văd silueta zveltă profilîndu-se pe Pont des Arts, uneori plimbîndu-se de la un capăt la celălalt al podului, alteori sprijinită de balustrada de fier, aplecată deasupra apei. Şi era atît de firesc să trec strada, să urc treptele podului, să o apuc pe mijlocul său îngust şi să ajung lîngă Maga, iar ea zîmbea deloc surprinsă, convinsă ca şi mine că o întîlnire întîmplătoare era lucrul cel mai puţin întîmplator în vieţile noastre, şi că oamenii care-şi dau întîlniri exacte sînt dintre aceia care au nevoie de hîrtie liniată pentru a-şi scrie sau care apasă tubul cu pastă de dinţi numai din partea de jos.
Acum însă nu cred să mai fie pe pod Chipu-i gingaş cu piele străvezie s-o fi ivind pe sub portalurile vechi de prin ghetoul din Marais, o fi stînd la taifas cu vreo vînzătoare de cartofi prăjiţi sau o fi mîncînd un crenvurşti fierbinte pe Boulevard de Se"bastopol. Am urcat totuşi pe pod, iar Maga nu era. Maga nu-mi mai ieşea acum în cale şi, cu toate că ştiam amîndoi unde locuia celălalt, fiecare ungher din camerele noastre de studenţi improvizaţi la Paris, fiecare ilustrată ce deschidea o ferestruică Braque sau Ghirlandaio sau Max Ernst încadrată în rama-i ieftină pe tapetul ţipător, nu ne-am fi căutat acasă. Preferam să ne întîlnim pe pod, pe terasa unei cafenele sau ghemuiţi lîngă vreo pisică de prin Cartierul Latin. Umblam fără să ne căutăm, dar ştiind că umblam ca să ne găsim. Oh, Maga, fiecare femeie care-ţi seamănă era parcă învăluită de o linişte asurzitoare, o pauză tăioasă şi cristalină ce se năruia pînă la urmă jalnic, ca o umbrelă udă închizîndu-se. Şi fiindcă veni vorba de umbrelă, cred că-ţi mai aduci poate aminte, Maga, de umbrela aceea veche pe care-am aruncat-o într-o rîpă dm parcul Montsouris, într-un asfinţit îngheţat de martie. Am aruncat-o fiindcă o găsiseşi în Place de la Concorde, era cam ruptă şi-ai mai folosit-o încă multă vreme, mai cu seamă ca s-o înfigi în coastele celor din metrou şi de prin autobuze, veşnic stîngace şi distrată, cu gîndul aiurea sau la micul desen pe care-l alcătuiau două muşte pe plafonul vagonului, iar în seara aceea s-a dezlănţuit o aversă şi tu ai vrut să-ţi deschizi mîndră umbrela cînd dădeam să intrăm în parc, şi în mînă ţi s-a iscat un prăpăd de fulgere reci şi nori negri, zdrenţe de pînză sfîşiată cădeau printre sclipiri de spiţe frînte, iar noi rîdeam ca nebunii pe cînd ploaia ne uda pînă la piele, gîndindu-ne că o umbrelă părăsită într-o piaţă se cuvenea să moară demn într-un parc, că nu putea intra în ciclul înjositor al lăzii de gunoi sau al rigolei; atunci eu am strîns-o cum am putut mai bine, am dus-o amîndoi sus pe colina din parc, lîngă podeţul peste calea ferată, şi de acolo am aruncat-o opintindu-mă din răsputeri în străfundul rîpei cu iarbă umedă în timp ce tu slobozeai un strigăt în care mi s-a părut că recunosc un fel de blestem de walkirie. Şi pe fundul rîpei se cufundă ca un vas pe care-l înghit apele verzi, apele verzi şi tumultoase, la mer qui est plus felonesse en ete qu'en hiver, valul perfid, Maga, aşa cum le-am tot înşirat îndelung, îndrăgostiţi de Joinville şi de parc, îmbrăţişaţi şi aidoma unor copaci uzi sau unor actori de cinema dintr-un film maghiar mizerabil. Şi a rămas acolo între ierburi, măruntă şi neagră, ca o insectă strivită cu piciorul Şi nu se mişca, nici unul din resorturile ei nu se mai încorda ca înainte S-a zis cu ea. Gata Oh, Maga, şi ce trişti mai eram!
Ce căutam eu pe Pont des Arts ? Mi se pare că în joia aceea de decembrie aveam de gînd să trec pe malul drept, şi să beau nişte vin în cafeneaua micuţă de pe rue des Lombards unde madame Leonie îmi ghiceşte în palmă, văzînd tot felul de călătorii şi surprize. Nu te-am dus niciodată acolo ca să-ţi citească madame Leonie în palmă, mi-a fost poate frică să nu desluşească cine ştie ce adevăr despre mine, căci totdeauna ai fost o oglindă îngrozitoare, o cumplită maşină de repetiţii, şi ceea ce noi am numit dragoste n-a fost poate nimic altceva decît atît, eu stînd în picioare în faţa ta, cu o floare galbenă în mînă, şi tu ţinînd două luminări verzi, iar timpul ne sufla pe chip o ploaie molcomă de renunţări şi despărţiri şi bilete de metrou. Aşa că nu te-am dus niciodată la madame Leonie, Maga; şi ştiu, mi-ai spus-o chiar tu, că nu-ţi plăcea să te văd intrînd în mica librăne de pe rue de Verneuil, unde un bătrîn gîrbovit face mii de fişe şi ştie tot ce se poate şti în materie de istoriografie. Te duceai acolo să te joci cu pisica, şi bătrînul te lăsa să intri şi nu-ţi punea nici o întrebare, mulţumit că din cînd în cînd îi dădeai cîte o carte de pe rafturile de sus. Şi te încălzeai la soba lui cu burlan mare negrii şi nu-ţi plăcea să aflu că te duci să stai acolo lîngă sobă. Dar toate acestea trebuiau spuse la vremea lor, numai că-i tare greu să precizezi cînd vine vremea aceea, şi chiar şi acum, cînd stau cu coatele pe balustrada podului şi mă uit cum trece un şlep de culoare bordo, minunat ca un cărăbuş uriaş şi strălucind de curăţenie, unde o femeie cu şorţ alb întinde rufe pe o sîrmă la prora, privesc ferestruicile vopsite în verde cu perdeluţe Hănsel şi Gretel, chiar şi acum, Maga, mă întrebam dacă tot ocolul ăsta are vreun rost, căci pentru a ajunge pe rue des Lombards ar fi fost mai bine să traversez Pont Saint Michel şi Pont au Change. Dar dac-ai fi fost astă seară aici, ca în atîtea alte rînduri, aş fi ştiut că ocolul a avut rost, pe cînd aşa îmi sporesc eşecul numindu-l ocol. Prin urmare, după ce aveam să-mi ridic gulerul canadienei, trebuia să-mi văd de drum pe chei, pînă în zona marilor magazine care se termină la Châtelet, să trec pe sub umbra violetă a turnului Saint Jacques şi s-o iau în sus spre strada mea, cu gîndul la faptul că nu te-am găsit şi la madame Leonie."

58th story - dogs run

2009-01-20T10:41:00.000-08:00

obs! pentru cine va citi:
- mai intai, priveste imaginea cu privire defocalizata;
- apoi citeste textul in tonalitatea: "uhuuum...".

despre ce scriu oamenii atunci cand asculta Korn featuring Amy Lee si cand incearca sa invete pentru teza de la latina? perfect match. niciodata nu mi-am dorit cu atat de multa ardoare sa lipesc hartii pe pereti. este un sentiment foarte hippy si totusi greu de descris. sau ce se intampla cand incepi sa joci age of empires 1 (!) ... in loc sa inveti la latina. :-? imi dau seama ca sunt inconjurata de hartii si mi-as dori sa le lipesc pe toate pe peretii din camera mea PORTOCALIE!! de ce in restul casei este o temperatura normala, iar aici e mai frig? nu pot gasi nici macar cea mai mica explicatie logica. am vazut o emisiune cute pe zone reality in care un tip, care avea in jur de 70 de ani, dupa ce relata cu cata bucurie abia asteapta sa ajunga in cer, ca sa isi reintalneasca prietenii, parintii si vecinii, spunea ca el poate dovedi ca atunci cand intr-o camera este frig exista un spirit acolo. si, bineinteles, freakin' predictable, cel care ii lua mirificul interviu l-a intrebat ce ar trebui sa se faca intr-o situatie de o asemenea... "ciudatenie". iar batranelul simpatic a raspuns: pai il rogi frumos, pe spirit, sa plece de acolo.

asadar... dupa ce ca nu am invatat inca nimic la latina, ca am pregatit deja foile si biletelele si alte obiecte din jur ce ar arata "la fel de bine" pe perete si dupa ce ca folosesc cacofonia asta enervanta, imi mai e si somn si este doar 20.52, ma gandesc k s-ar putea sa fie un SPIRIT IN CAMERA CARE S-A INSTALAT AICI SI NU VREA SA PLECE DECAT DACA IL ROG FRUMOS?!?!

oare chiar trebuie sa ascult Damien Rice acuma? melodiile lui ma fac sa ma simt ca si cand as fi undeva printre niste casute mici si albe si astept sa vad pe cineva care sa vina sa le coloreze. imi plac vreo trei melodii. dar tot nu scap de senzatia casutelor si a pictorului. aaaa da, o da, mi-am amintit. nu pot sa inteleg care este mesajul profund a micii povestioare de pe spatele caietelor cu Toffy si Joy. : am avut mai demult curiozitatea - total neintemeiata - de a citi povestioara minune si de a ramane cu sechele pe viata. ar trebui sa ii bucure pe bietii copii? doamne dumnezeule, pe mine m-ar speria aceasta "maine este prima zi de scoala pentru Toffy si Joy" mai tare decat daca as vedea un profanator de morminte care vine spre mine si ma intreaba zambind "hey, ice-cream?" dar ma rog, nu-i aia ideea, ideea este ca am plecat sa invat la latina.

"And the dogs, they run

in the good, good morning sun."

Pyotr - 03.

2009-01-17T11:44:00.000-08:00

Hello and welcome back. He is, as you all know, Pyotr. Nothing important happened to him, he is just a restless young ...man, sleeping, dreaming at Wonderland and waiting for the sunshine.

A new character, Zigfried. He is Pyotr's new room-mate. Zigfried is nice. They're very good friends now.

They visit museums together.

They travel together.

They watch TV together.

And they drink coffee together.

The third episode starts on a fine happy day but, unfortunately, a cloudy one for poor Zigfried.

After a few minutes...

And so she left, but...

At home...

Home again...

Pyotr

2009-01-11T00:38:00.000-08:00

Pyotr at PimP My Ride (:-"....)

57th story - stranger by the minute

2009-01-03T10:56:00.000-08:00

" Stii, stau si ma gandesc ce caut eu aici, in corpul asta pe care nici macar nu il stiu, despre care habar n-am daca este al meu. De ce am chipul asta, cand tenul mi-l simt uscat si fara trasaturi? De ce privesc prin ochi de alta nuanta? De ce imi scriu viata, pentru ca apoi sa imi urmez cu strictete scenariul, sub un microscop? Joc roluri imposibile, ma incurc in replici, ma impiedic in culorile decorului pe care nu l-am vazut pana acum, compunandu-mi apoi o continuare din replici scurte. Ma leg singura cu sfori deja incurcate, subtiri, pe care nu indraznesc sa le rup. Sunt mai laşă ca proprii-mi ochi, care refuza categoric sa ma priveasca si sa recunoasca, astfel, ca arat diferit. Vad un om incalcindu-se in radacinile unor copaci, radacini iesite din pamant, ale caror umbre sunt proiectate pe un ecran alb cu mici fisuri cenusii. Nu ajung la cirese, nici macar la frunzele cu capete plecate si ma innebuneste sunetul degetelor mele batand tactul in masa asta din lemn sau din ce o fi."

Si, Amelie, taci!
Stiu si eu ca poza nu se potriveste cu fragmentul.
Plus multe altele.

back

2008-12-28T06:29:00.001-08:00

hello. missed this. raining in baltimore.

-

2008-12-17T12:02:00.000-08:00

"and from now on
I'll forget my phone number
and my address.
I won't remember breathless walks in the midday heat
not even my name.
and yes, the shadows of promises will remain here
and yes, i'll try to say 'hello' and 'that's it'.
[...] [...] [...]
I'll forget about my name.
u do the same "
dots = fake

56th story - red curtain

2008-11-16T05:57:00.000-08:00

* there's everything that you have to forget about, because the red curtain still has to rise.

55th story -

2008-11-07T10:21:00.000-08:00

"I said it's ok letting go
time to leave here
and I'll carry on
the best thing that I can do."

54th story - Vita de Vie (MF 2008)

2008-11-01T00:39:00.000-07:00

Poate marti, poate joi
Poate peste un an sau poate doi.

* Balul Bobocilor, Colegiul National "Iancu de Hunedoara", 31 OCTOMBRIE 2008

way out of here

2008-10-22T12:11:00.001-07:00

53rd story - papillon

2008-10-21T08:47:00.000-07:00

"Papillon. mais ce que je suis ici, à mon visage sans caractéristiques. Pourquoi chercher à travers les yeux d'un autre ton? Pourquoi j'écris ma vie, parce que puis-je suivre strictement le scénario dans le cadre d'un microscope? Impossible de jouer des rôles, je pris dans les lignes, prévenir les couleurs des scènes incognu, et je reste un composant."

autumn photo session - 52nd story?

2008-10-09T12:18:00.000-07:00

51st story - accordingly, [...]

2008-10-04T10:30:00.000-07:00

Se întoarse acasă. Apartamentul mic şi gol dormea sub fulgere şi picături îngheţate de noiembrie. Apartamentul nici nu încercă să îşi deschidă ochii negri cu pleoape elegante, care salută modest şi graţios orice trecător, ştiind că Amelie va intra în linişte şi nu va aprinde decât lampa verde de pe noptieră. Însă Amelie intră furtunos în coridorul cald şi tăcut. Uşa se trânti de perete la fel de puternic iar fata se sperie. Se sprijini pentru o secundă de perete. Apa şiroia din părul vopsit, a cărui culoare artificială se ducea ca şi culoarea unui creion de pe un panou din aluminiu, plouat. Scăpă de cizmele înalte din piele neagră şi tare, lăsă haina lungă, cu cordon în talie să îngheţe pe coridorul luminat de neonul slab din scara blocului. Pentru câteva secunde nu putu să se hotărască. Închizând uşa de la apartament, începu să aprindă toate luminile, având grijă să facă mult, cât mai mult zgomot. Apoi porni televizorul şi radioul. Volumul era maxim. Porni cele două robinete din baie şi pe cel din bucătăria mică, improvizată. Se îndreptă apoi spre masa înaltă din faţa oglinzii.
Încercă să îşi regăsească suflul şi se privi. Părul ondulat care arăta puţin mai aranjat cu câteva zeci de minute în urmă, cu o grămadă de porcării chimice băgate în el lucise atunci. Acum era mai încâlcit, ud, cu vopseaua rece scurgându-se pe gât şi pe umeri. Ochii erau obosiţi, injectaţi, cu urme imense negre în jurul lor, de la rimelul ieftin. Lăcrimau surd din cauza luminii veiozei de pe masă, ascunsă pe colţul îndepărtat, de la lumina aprinsă în cameră, de la toate luminile din apartamentul care vroia să doarmă, de la toate luminile obosite la ora aceea de pe străzile oraşului de sub ploaie
Faţa îi era albă. Mai albă decât de obicei şi nu de la pudra aia fals parfumată, mirosind a cutii de farduri pline ochi cu apă şi a rujuri lăsate să se topească la soare. Buzele erau vişinii, având cute verticale ce dârdâiau de frig. Era un fel de control oftalmologic interminabil, cu toate luminile alea în jur. Nu încercă să desfacă şiragul de mărgele roşii. Le mai privi o secundă, cum îi înconjurau gâtul cu frumuseţea lor învechită, mult prea bătrâne pentru vârsta ei. Fără model sau viaţă, sferele roşii stăteau acolo una lângă alta, încercând să adoarmă.
Rochia aceea care îi plăcuse odată, până la genunchi, mai mult un clişeu penibil pentru anii ei, o rochie albă, cu mâneci lungi şi elastice care îi veneau până la degete, la fel de simplă ca şi mărgelele şi poate la fel de nepotrivită era acum marcată de şiruri întunecate de vopsea, ce se scurgeau din părul încâlcit.
Îngheţase pentru moment. Sau...? Cu un gest brusc rupse şiragul de mărgele. Usturimea din palma dreapta şi din vârfurile degetelor, cea din jurul gâtului şi punctul puţin înroşit de pe obrajul stâng care fusese lovit de o sferă colorată ce sărise din şirag nu deranjau camera încă adormită. Globurile mici se împrăştiară pe jos, adunând şi ele fragmente de praf care ce obicei se ascundeau sau fugeau prin spatele mobilierului. Câteva ajunseră pe masă, lovindu-se încet şi în mod intenţionat de sticluţe colorate slab, de parfum.
Amelie nu mai încercă să îşi cureţe chipul de machiajul excesiv din fiecare seară care o îmbătrânea cu câţiva ani buni. Părea... cum?! Nu îşi uscă părul şi nici nu scăpă de rochia udă, cândva albă. Nu mai stinse luminile, lăsând televizorul şi aparatul radio să vibreze ecouri până când se vor opri de la sine.
Apartamentul putea să adoarmă la loc.

50th story - sugar powder in autumn

2008-10-02T12:00:00.000-07:00

49th story - ?!

2008-10-01T10:48:00.001-07:00

october: already? huh? :))

48th story - deviant

2008-09-29T10:41:00.000-07:00

Titled Beyond Beauty

"Melody kisses beauty,
a lapse of two mysteries;
different tweaks and notes,
ushered from lips, fruity.
Lyrics depend on histories.

Scrambling in your mind,
despite your efforts to sing.
Always a sparkle of new rhyme;
with words passion can't find,
Gorgeous, don't change a thing.

Eyes pooled with blithe,
kaleidoscope- angelic face.
Spellbound by your soul.
Ravishing, radiant and lithe;
not a note I would replace.

Intriguing with splendid wit,
beholder of a golden kiss.
Showering drops of chocolate.
Brighter then a million stars lit;
you submerge me in a pool of bliss.

Forever spoken I could be,
admiring the shells in your sea;
wading through shallows of love.
Whisper something sweet to me,
oh, the romance in me cannot flee."

* very cute! thx my deviant friend :)) >:D< http://galabrotix.deviantart.com/

47th story - something about [...]

2008-09-26T06:23:00.000-07:00

until it sleeps by ~untitled-songs on deviant ART

46th story - yey!!

2008-09-25T12:17:00.001-07:00

31 OCTOMBRIE --> "Muzica e-n strada"
:X !!

45th story - ...this much?

2008-09-21T11:52:00.001-07:00

- Amelie, pot sa te rog ceva?

- Hm?! total absenta.

- Nu mai sta afara.

- Bine.

- ...pe scari. Intra in casa, e destul de frig. E noiembrie.

- Nu e.

- Ba da. Uite, stiu ca inca iti amintesti de vara... si ca detesti ciocotala amaruie si ca ai cumparat-o special ca sa o privesti topindu-se in palma ta. Dar nu se topeste, Amelie! Asa ca du-te in casa, te rog.

- De ce sa nu se topeasca? Eu mai astept, raspunde, tinand patratul dulce in palma. Prima picatura de ploaie se prelinge pe incheietura mainii.

- Nu mai e vara, Amelie...

Zambeste in gol.

- Se topeste putin.

- Se topeste pentru ca palma ta e calda.

- Nu, nu: e cald afara.

Zambeste din nou. Trecatorii vad o fata stand pe niste scari, cu mana dreapta intinsa. Incepe sa ploua, poarta o rochie de vara galbena...si cizme de iarna negre...si o palarie mica de toamna...neagra. Vorbeste cu bucata de ciocolata din palma intinsa spre un cer decupat, atarnat de un alt cer. Unii o cred nebuna. Altii zambesc daca privesc putin mai atent. De fapt, ea nu are nimic.

- Hai mai lasa-ma in pace!

- Doar daca te duci in casa.

- Termina..

- E frig, Amelie!

- Auzi! Si cu un gest brusc se intoarce cu fata spre cel care intot acest timp fusese in spatele ei, stand pe o alta treapta. Dar nu il privi, isi tinu ochii inchisi pentru cateva clipe si apoi ii deschise, reintorcandu-si chipul spre strada.

- Parca trebuia sa pleci.

- Vreau doar sa fiu sigur ca nu iti este frig.

- Povesti. Povestile au fost mereu simpatice.

Gestul ei scurt, fluturand mana in aer il enerveaza, desi ii place sa ii priveasca bratul proiectat pentru doua secunde pe fundalul departe de a fi albastru.

- Amelie...

- Eu?!

- De ce trebuie sa te porti ca un copil mai tot timpul? Uite, vezi?! Te strambi si..alte lucruri.

O pauza scurta, in care picaturi grele sparg asfaltul imbacsit acum de frig.

- De ce trebuie sa pleci mai tot timpul? Vezi?

* fragment

44th story - twilight?!

2008-09-19T13:22:00.000-07:00

"Softly he brushed my cheek, then held my face between his marble hands. 'Be very still,' he whispered, as if I wasn't already frozen. Slowly, never moving his eyes from mine, he leaned toward me. Then abruptly, but very gently, he rested his cold cheek against the hollow at the base of my throat."

*and that's all I know about it :))) lol!

43th story - slapstick comedy

2008-09-16T06:18:00.000-07:00

"is everything ok?
no. it's not.
it's not me
and not you.
there is one eyelid's colour
boiling in the summer rain.

we cannot save ourselves.
I can't save you.
don't even try to save me!
don't look at me!

Save your words, darling,
we'll soon just fall asleep,
we'll soon feel reticent steps,
we'll soon hear lost footprints,
we'll just see our world passing by,
our beloved passers-by runing,
our charming little places vanishing,
perhaps our soft ankles twisting.

my soft quaver's smilling at me
and suddenly,
my life changes:
happiness tears, a bluer ceiling,
she feels a gentle touch on her neck
she turns around
and it's nothing but the stifling dining room.

She feels a dark grey pencil
running around a sight of her neck.
It points out a dot of sensitivity,
... just a soft tatoo.

Red faces and stubborn smiles,
she sees ironic wax feelings flying away,
staled sweet candies,
mad beautiful dolls,
world's most slapstick comedy. "

42nd story - pyotr (episode 2)

2008-09-14T06:02:00.000-07:00

Early...so early in the morning. Pyotr is probably dreaming. and that's all :D

"Oh damn.. It's Monday..." - Wake up, Pyotr!

Pyotr's still sleepy, but he tries to get ready for school.

Finally, he finds the red school-bag: on his new so - stylish - sofa.

Ducks says "Have a nice school day, Pyotr!" She's such a sweetheart.

Pyotr wants to be sure he won't be late at school, so he takes a flying taxi.

He loves those stairs. the one and only...path...to his classroom

First class: in the chemistry lab. They talk about sodium nitrate and stuff. Pyotr's a little sad. He wanted to find out more about colours. Pyotr loves colours.

This is Pyotr's deskmate, Rabbit.

They both use to giggle... all the time. Annoying.

She is the biology teacher. She is very nice and 'appelish'.

Everyone's enchanted.

Next, geography class. Pyotr loves geography. And so on...

Ok, enough school for today. Next, Pyotr takes the subway to his fav Cafe.

Good Pyotr.

All of a sudden, he remembers an advertisment...

...and there he is.

What a nice german shopkeeper!

"...something between Christian Lacroix and Vivienne Westwood", sais Pyotr.

This guy's really nice.

Such a stylish Pyotr!

It's a lovely afternoon. Enjoy your way back home, Pyotr!

lovely friendship!

Pyotr's not in the mood for homework...

Maybe his fav music will help.

Good job, very good job, Pyotr!

He's sleeping, Ducks! Sweet dreams, Pyotr...

41st story - it's getting late

2008-09-12T12:20:00.000-07:00

what

if...

40th story - rendering

2008-09-11T01:53:00.000-07:00

"Hey you.
You drug,
you placebo in a happy
and light blue environment.

Hey you pointless meaning,
meaningless song,
you rush hour in the morning,
or sunlight in a gothic chamber,
or disease that sings happily
on empty streets
through unquoted pavements,
and silly summer thoughts.

Hey you translucent object
in which I can see myself...
...and pretend it's not me
or maybe it's not you
or maybe we're both just images
seen by a lost child
with his eyes drowning in unknown places.

Hey you, my sweet disaster
my missing feature
my saved word in a vague hole
my piece of sky
my smiling rendering
my baleful,
my beautiful,
my childish,
my forgotten,
my sweet
...rendering."

again: no story

2008-09-10T00:47:00.000-07:00

"What about now?
What about today?
[...]"

*it should've been a song

39th story - it's incomplete

2008-09-08T13:08:00.000-07:00

am sters ce am scris aici.

38th story - wait a minute, I'm still here..

2008-09-08T02:47:00.000-07:00

"Nu stiu ce s-ar intampla daca am deveni niste personaje translucide, fiecare incercand sa evadeze din propria casutza circulara, pentru ca apoi sa fim prinsi inca o data si inca o data si incaaaaaa de sute de ori, pana cand ne vom transforma in urmele albe ale unor radiografii.
Nu mai devenim, pentru ca suntem. Asadar, nu stiu.
De ce vrem intotdeauna sa spargem pereti de sticla pe care stim ca ii putem sparge?
Si daca tot intreb asta: eu de ce continui sa ii sparg?"

Cateva randuri pe care le scrisese din nou in jurnalul ei fals, de altfel jurnalul pe care Amelie nu a putut niciodata sa il tina. Acum putea, ii placea sa creada, era un fel de maturizare fortata parca, dovedita de prostii precum "pot scrie zi de zi in jurnal", "pot trai fara cofetarie mea" sau "azi nu voi asculta deloc muzica".
Era jurnalul in care scria cu un alt scris decat al ei, jurnalul pe care incerca sa il minta, jurnalul care credea ca o poate convinge ca lucrurile sunt altfel. Poate ca Amelie nu stie nici acum ce a avut in acea seara, dar a reluat tot ce a scris, a facut doar cateva "mici" schimbari. Atunci cand a recitit, si-a dat seama ca nu va putea niciodata sa renunte la cofetarie, la muzica ei, sau la jurnalul in care credea ca scrie.

"Stiu ca am devenit un personaj translucid, incercand sa evadez din casutza mea circulara. Am fost prinsa de sute de ori si transformata intr-o urma alba de pe radiografii. Stiu prea bine.
Si totusi... de ce vrem intotdeauna sa spargem pereti de sticla pe care stim ca ii putem sparge?
Si daca tot intreb asta: eu de ce continui sa ii sparg? De ce distrug lucrurile pe care le iubesc? De ce le las sa plece...sa dispara? De ce continui sa cred ziua de maine va fi la fel de normala ca si celelalte mii de zile prin care am trecut, sau trecute prin mine? Stiu ca maine ma voi trezi la aceeasi ora cu aceleasi minute matinale si cu aceleasi vechi secunde care bat dimineata vestind nimic altceva decat o zi traita in camera asta cu balcon spre strada cu cofetaria. Voi privi sertarul de langa pat, sertarul ala in care imi ascund de fiecare seara telefonul, pentru a ma minti ca nu il aud, cand de fapt el nu suna deloc. Ma voi ridica din pat, voi refuza sa iau micul dejun, imaginandu-mi ca exista parinti care se roaga de mine sa mananc. Imi voi lua "sapca mea frantuzeasca", voi refuza sa imi conturez ochii cu dermatograf, voi bea un pahar cu apa, voi deschide geamul dar voi trage draperiile rosii peste el, imi voi ridica acelasi ghiozdan vechi si il voi arunca pe spate, uitand intentionat un caiet pe masa lipita de peretele cu oglinda. Ma voi indrepta spre usa, cu ghiozdanul pe umarul stang si incercand sa imi imbrac jacheta bleu-marin lunga. Voi fi cat pe ce sa inchid usa, cand imi voi imagina ca cineva ma striga: Amelie, ti-ai uitat caietul! Probabil imi voi da din nou o palma peste frunte, voi intra grabita, voi lua caietul si voi pleca, in sfarsit, multumind personei care imi amintise. Dar stiu prea bine... secundele nu imi vestesc nimic mie, telefonul verde inchis nu suna niciodata. Nimeni nu ma imbie cu micul dejun, sapca nu asteapta sa o port, jacheta albastra la fel, paharul de apa nu este nici el nerabdator. Geamul nu va avea nimic impotriva faptului ca l-am deschis sau ca am tras draperiile rosii peste el. Ghiozdanul este prea batran, umarul meu stang deja s-a saturat sa il care, iar caietul... Ei bine, caietul am vrut sa il uit pe masa. Dar nimeni nu m-a chemat sa il iau inapoi. In fiecare zi la fel, vreau sa il uit, apoi ma fortez sa imi amintesc de el. Este si el o mica marioneta in mainile mele, la fel ca si celelalte obiecte. Ma privesc tacute si isi accepta linistite povestile inventate. Stiu ca nu sunt nebuna, stiu ca nu sunt trista cand, intr-un final, imi accept realitatea: sunt singura aici, in apartamentul meu cu draperiile mele rosii, sunt singura afara, unde este cofetaria in care viata mea se continua fragmentata, sunt singura cam peste tot, unde nu este nimeni si unde stiu ca nu va fi nimeni. Si tot dragii mei prieteni stiu ca imi joc zilnic rolul fata de mine insami. Dar mai ales stiu ca nu sunt trista. Ma chiar bucur cand imi sunt propriul comediant, ma intristez cand nu imi gasesc partenerii de spectacol - cand mai uit cate un obiect pe undeva...-. Sunt de-a dreptul impresionata de publicul meu care ma priveste, ma asculta, ma admira si ma aplauda zilnic. Ii duc lipsa acestui public cand sunt plecata la scoala, sau cand mai stau pe undeva afara, dar ii zambesc de fiecare data cand ma intorc acasa si seara, cand cant. Nu ma paraseste niciodata: peretii zambesc mereu, usile se izbesc aplaudand, sertarele topaie cand intru in camera, iar celelalte obiecte din camera zambesc si ele.
Acum doar imi este putin teama. Putin teama de ziua de maine, maine cand imi propun sa nu mai ascund telefonul in sertar. Oricum stiu ca nu va suna. Imi este teama ca maine voi fi trista din cauza asta, pentru ca maine R. va pleca. Si mi-am promis si i-am promis si lui ca nu voi plange sau ceva asemanator, prostii din-alea romantice, oricum nu am crezut niciodata in promisiuni. As fi vrut totusi sa il mai rog ceva, dar m-am facut sa cred, pana la urma, ca am uitat sa il rog, sau pur si simplu nu am avut ocazia. Cei din jurul meu (un telefon, un ghiozdan, balconul, peretii, sertarele, oglinda, caietele, dermatograful...) cred la fel: nu a mai avut timp sa il roage...sau poate a uitat, se intampla.
Am stiut ca nu ar fi vrut, poate m-ar fi refuzat inca din prima secunda. Sau poate ca m-ar fi privit zambind si apoi ar fi plecat. Nu stiu ce sa cred...
Am vrut sa il rog sa mai stea putin. Macar un minut. Doar eu nu plecam nicaieri, eu eram inca acolo, putea sa mai stea macar un pic cu mine. Imi place sa accentuez asta... eu nu plec nicaieri. Eu raman aici. Eu inca raman aici."
Amelie stinse lumina si adormi. Asa credeau peretii, balconul, oglinda...

37th story - Pyotr

2008-09-07T11:51:00.000-07:00

7:44 a.m. Pyotr is still sleeping in his little variegated room.

8:15 a.m. Pyotr is now awake and ready to start his new day (omg :)) ).

First, he looks on the window. It's a bit cloudy, but it doesn't matter for Pyotr.

8:36 a.m. Pyotr is taking a bath with his favourite goldish duck. The duck's name is "Ducks".

8:52 a.m. Pyotr is brushing his teeth.

9:00 a.m. Pyotr enjoys his Tchibo coup of coffee.

9:19 a.m. Pyotr is doing yoga.

9:52 a.m. Pyotr is watching TV (Jamie Olvier's show and then, Zone Reality's "Untold stories of the ER").

Yeap, that's what I've just said, my dear Pyotr...

Cloudy, but still, it's a great day for football!

12:30 a.m. Pyotr returns home. Fiuh! #:-S

1:28 p.m. Lunch's ready: a STRESS candy.

This is Pyotr's old best friend, Barney (he is a bug or a bird, don't know for sure. I have it from Kinder). Old Barney has been invited to lunch.

The two good friends are having a great time, talking about... a hurricane that's threatening Florida.

3:55 p.m. Barney leaves and Pyotr cleans up everything. He is now playing with his light blue ball.

11:37 p.m. Pyotr is catching a shooting star. He is sad, thinking about his true love. "Where is she?"

Lovely shooting star.

Pyotr sais: 'Goodnight, my someone...'

Sleep well, Pyotr!

36th story - "all that I ever was"

2008-09-07T08:47:00.000-07:00

Nu stiu ce s-ar intampla daca am deveni niste personaje translucide, fiecare incercand sa evadeze din propria casutza circulara, pentru ca apoi sa fim prinsi inca o data si inca o data si incaaaaaa de sute de ori, pana cand ne vom transforma in urmele albe ale unor radiografii.
Nu mai devenim, pentru ca suntem. Asadar, nu stiu.
De ce vrem intotdeauna sa spargem pereti de sticla pe care stim ca ii putem sparge?
Si daca tot intreb asta: eu de ce continui sa ii sparg?

* o continuare pentru 25 :)

35th story - do you believe in:

2008-09-06T12:08:00.000-07:00

- songs with morphine effect;
- tolerance;
- destiny;
- neverending love;
- theories;
- chemistry;
- footprints;
- cocktails;
- reincarnation;
- dots;
- guitar strings;
- saturday rain... ?

34th story - first autumn day

2008-09-01T10:50:00.000-07:00

Si vara se sfarsi brusc. Nuantele electrice care in urma cu cateva minute orbeau imprejurimi clocotind sub soare erau acum pastelate - sau poate asa i se parea ei; Amelie. Aerul infectat de caldura, cu iz de lemn ars si smoala fierbinte in combinatie cu parfumuri confuze si intense se racori la fel de brusc, devenind mai simplu si mai de neinteles. Ceva-ul care mocnise in el cu putin timp in urma ii zambea cu tristete, cautand raspunsuri cu ochii lui atenti si orbi. Senzatia rosie, infierbantata si respirand greu se tempera. Se topi incet ca o bucata de ciocolata sub o lampa cu bec nou, tare. Senzatia rosie de vara se sfarama printre puncte diabetice de culoare, flamande de zahar, insetate si ametite, ce pocneau ca vopselele bancilor sub ploaie.
Vara se cojea ca un fruct uscat, a carui aroma trecuse, dar el fusese lasa undeva pe masa infecta dintr-un camin. Studentii erau in vacanta, plecati de prea multa vreme.
Si vara pocnea inca o data, noi si noi fisuri sangerii se lasau inconstient imprastiate de vant. Se auzeau sunete ca de sticla sparta sub pantofi eleganti, cu toc ascutit, negru. O noua toamna strivea vara cu eleganta unui oarecare suras, cu feminitatea si gratia ochilor fara contur chimic si fara rimel. Un fel de diva cu sange rece, care omora acorduri majore si...

33th story - please don't read it, just let it be

2008-09-01T10:27:00.000-07:00

Va marturisesc ca nu mai pot de ras.
Am in fata ochilor privelisti cu oameni ridicoli, papusi care vor sa para oameni, crestini care vor sa "declanseze apocalipsa", xerox-uri peste tot, vara mea care a trecut si nu va mai reveni si eu stau aici si ii rad in nas. Si rad si de mine si de cei din jur si de camera mea si de laptop-ul meu pentru ca are ecranul prea inclinat, rad de toti cei care mi-au fost dragi si de adolescentii care nu isi gasesc independenta si imi bat joc de unele cuvinte, de societate si de mine. Deja imi e dor de vara si Amelie nu ma ajuta cu nimic. Din contra, ma enerveaza pentru ca nu vrea sa faca ce ii spun. Si cand te gandesti ca este doar un personaj corupt, care pur si simplu nu are alt destin, decat al marionetei, marionetele despre care eu tot scriu pana cand nu mai prea stiu de mine.
Si va promit ca voi uploada ceva mai multe poze si voi trimite mass-uri.
Si va rog acum pe toti sa nu radeti sau sa ma credeti nebuna. Imi cer scuze pentru rabufnire (dar nu vorbesc serios). Tocmai vizionez un documentar foarte interesant despre inceputul crestinismului. And the world will come to an end. And this is not poetry, not even literature.

32nd story - burn down this town, I give it to you

2008-08-30T03:53:00.000-07:00

"Tied - tied to a time
When we knew that the sun would shine
And you were all smiles
And we could just talk for a while...

Of where we would be when the future comes
And how you would paint while I wrote my songs

If I could find you
And tell you about my life
Or maybe just write
And remind you of when we would dream...

Of where we would be when the future comes
And how you would paint while I wrote my songs"

31st story - tangerine trees and marmalade skies (porcupine tree)

2008-08-29T07:04:00.000-07:00

no story

2008-08-28T12:40:00.000-07:00

shut up stupid song

30th story - summer's gone

2008-08-28T05:51:00.000-07:00

29th story - passenger seat

2008-08-28T04:56:00.000-07:00

28th story - Hello, Amelie

2008-08-19T07:06:00.001-07:00

Hei, tu, nu ştiam că ne cunoaştem de atâta vreme. Nu ştiam că şi tu porţi o jachetă lungă până aproape de genunchi şi o bască galbenă. Nu aveam nici cea mai mică ideea că şi ţie îţi place îngheţata de lămâie sau portocale, nu ştiam că ascultăm aceeaşi muzică şi că vedem aceleaşi filme. Nu mi-am dat seama că şi tu ai breton, care îţi intră în ochi de cele mai multe ori. De asemenea, nu m-aş fi gândit că şi tu ai găsit un fluture verde, ca o boabă de strugure cu aripi. Şi fluturele meu era pe pervaz. Şi era tot mijlocul lui august. Şi eu am deschis geamul şi l-am lăsat să zboare. Nu ştiam nici că prăjitura ta preferată e cea cu cacao şi cappuccino, alături de care bei, de obicei, o patetică apă minerală. Şi ţie îţi este dragă ploaia? Şi tu cânţi la pian? N-aş fi zis...
Dacă te-aş fi cunoscut mai repede, te-aş fi invitat la o prăjitură. Am fi ascultat melodii obsedante, cu efect asemănător drogului şi am fi vorbit ca prietene care se ştiu deo viaţă. În aer ar fi fost un parfum dulce acrişor. Mi-ai fi spus ce aveam de gând să fac mâine, ce decizie urma să iau peste două săptămâni, câte culori din jurul meu se vor dilua cu prea multă într-o după-masă de miercuri. Poate te-aş fi crezut şi poate mi-aş fi dat seama cine eşti. Acum îmi pare rău că nu te-am băgat în seamă mai repede. Ştiam că eşti aici, dar nu te cunoşteam. Într-un fel... poate am ştiut că nu ai cum să pleci. Sper că acum nu povesteşti alte lucruri care se întâmplă într-o altă viaţă. Sper să nu treci pe lângă mine aşa cum trece sunetul unui bemol oarecare peste ceştile mici şi fierbinţi de cafea, cu inscripţii japoneze şi cu desene făcute manual; ceşti aşezate pe mese acoperite cu bucăţi de pânză prea colorate, fără gust; mese care stau pe o podea veche, într-o cofetărie mai veche, cu parfum de zahăr, fum, jazz şi cafea.
Sper că acum nu vei pleca. Îmi place melodia ta. Mi se pare cunoscută, dar mai bine îţi mănânci prăjitura până învăţ eu notele, alteraţiile, ritmul şi versurile. Nu cred că va dura prea mult...
Am uitat să te întreb cum te cheamă. Amelie?
Şi pe mine.
(nu mă surprinde faptul că tu eşti eu.)

-pagină din jurnalul lui Amelie, 8 august, 10:46 p.m.

27th story - contrast

2008-08-18T06:07:00.000-07:00

26th story - portrait through make-ups

2008-08-18T06:02:00.000-07:00

25th story - again you

2008-08-18T04:48:00.001-07:00

Suntem marionete din carpa, cu chip alb de protelan. Purtam pantaloni rosii cu buline albe si mov, o camsa de un verde crud, cu trei randuri de dantela la gat si maneci. Avem sacouri ponosite, albastre deschis, mancate de timp, cu nasturi mari si galbeni cusuti aiurea, cu fermoar de un galben pergament. Avem buzunare in dungi negre si purpurii. Suntem niste marionete peticite cu cea mai ieftina panza cenusie si de un roz-bombon dulce si murdar. Uneori, suntem carpite cu staniol mirosind a iluzie de ciocolata amaruie.
Suntem o bomboana fondanta lasata intr-o tava din plastic, cu resturi de zahar ars...

Cine, noi?

24th story - you

2008-08-18T02:55:00.000-07:00

Suntem niste marionete vii, legate cu sfori groase, imposibil de taiat. Atarnam de reflectoare argintii, cu lumini colorate si fierbinti, de deasupra scenei. Nu ne mai simtim mainile, picioarele ne-au amortit, gatul nu ne mai poate sustine capul deja cazut intr-o parte. Avem ochi larg deschisi, cu pleoape cu gene lungi si negre, arcuite, care ar vrea sa se inchida. Ochi care privesc partea din dreapta jos a scenei si scaunele goale. Avem urechi care aud si buze usor intredeschise care simt vantul plimbandu-se incet prin sala de spectacol, acum vacanta. Suntem marionete dirijate de priviri. Nu din priviri, ci de priviri. Spectatorii ne pot decide soarta, sau ne pot lasa sa ne prafuim alaturi de reflectoare, scena si scaune. Daca se decide ca sfarsitul lumii este acum, probabil vom ingheta. Daca se decide ca este la capatul sforii de care atarnam, nu vom mai spera ca poate, intr-o zi, vantul o va rupe. Sau poate vom mai ramane o vreme aici. Iar daca se va decide ca sfarsitul lumii se ascunde in scaunele goale din fata noastra, vom ramane tot aici pentru a privi vidul suflat de praf.

23th story - fade to blue

2008-08-17T10:29:00.000-07:00

22th story - nothing

2008-07-31T12:18:00.001-07:00

flash news: the 21th story --> bullshit! :)
se poate observa mood-ul din seara in care a fost scrisa :)
the end >:D<

21th story - Hai sa fim seriosi!

2008-07-03T12:54:00.001-07:00

Maine plec.
Nu ca ar fi ceva important, de fapt e chiar o prostie sa scriu despre asta :)) pe-ni-bil! Ceasul va merge in directia prea bine stiuta, viata celorlalti isi va urma cursul ei, lumea nu va inspira intr-un alt fel. Doar ca este ceva ciudat si nu stiu ce este atat de ciudat si as vrea sa stiu ce este atat de ciudat intr-un eveniment care ar trebui sa fie fericit, nicidecum confuz. Drum cu gropi prea mici pentru a fi stiute, caldura prea puternica pentru a fi simtita, mare prea cunoscuta pentru a mai ascunde prostii copilaresti si romantice. Si totusi le ascunde, dar le voi ignora si de data aceasta. Si zeci de intrebari si sute de intrebari si mii de raspunsuri care se ratacesc inainte de a fi macar remarcate si milioane de oameni si prea multi care nu te vad si caldura si bagaje si din nou oameni si apa si sare si nisip si totul se va termina sub un strat subtire de sticla.
C'ya! :)

20th story - awake

2008-07-03T12:35:00.000-07:00

Dimineata de vara. Fereastra era tot deschisa. Era devreme, diminetile de vara sunt frumoase devreme. Mai tarziu nu este decat o priveliste care mocneste, din care sar scanteie crispate si care ofera o imagine identica cu urmatoarea de peste cateva ore, apoi identica cu imaginea de dupa-masa si tot asa pana cand, intr-un final, pamantul inchide ochii. (-penibil-)
Dimineata de vara. Devreme. Aer - ceva uscat peste asfaltul umed, mirosind a dimineata si a ploaie. Putin soare - ceva cald peste un drum care inghetase pret de cateva secunde sub picaturile de ploaie care s-au oprit.
Se trezi, era un aer intepator si placut, era dimineata, era din nou un sentiment de ceata si un perete labirintic de umbre si nuante de galben, roz pal si portocaliu foarte slab. Mainile cautara ochelari, apoi o hartie de pe o suprafata alunecoasa. Ochi mici - acum - citira randuri aparent incoerente, redactate cu un scris ciudat. Caligrafie de noapte: "Astepta o zi intreaga pentru a o trai. Astepta o singura traire pentru a se putea gasi. Astepta o cautare pentru a putea porni intr-o alta...cautare. Astepta un sir mult prea lung de cautari si in final, ziua se termina. Totul fusese legat de o zi oarecare. Apoi s-a terminat [...]"
Acum incepea acea zi? Sau ceva oarecare o prevestea?
Era prea devreme, prea racoare, prea soare, prea dimineata,
Adormi la loc.

19th story - written like this

2008-07-03T06:29:00.000-07:00

Erau momente in care nu se intampla nimic. Momente in care fixa un punct de pe intrerupatorul gri cu margini albe de pe perete si repeta mecanic un cuvant, clipind de mai multe ori decat era normal, respirand mai repede decat era normal, incercand mai putin ca niciodata sa isi revina. Moment stupid, care se repeta, ca o porcarie de melodie mai mult decat comerciala de la televizor, vreun number one in topuri, hit-ul verii sau ceva asemanator. Mai bine privesti un intrerupator si te intrebi daca chiar exista tot ceea ce exista decat sa iti lasi vocea modelata de butoane si chipul modelat de o gama larga si variata de farduri si viata modelata de o mie si o suta de melodii prelucrate.
Era un vis in care critica aspru viata impusa de oamenii din jur. Se trezi, evident, mai repede ca ceva concret sa se intample.
Sentiment de ceata si o priveliste confuza. Nu isi aminti pe loc ce zi era, ce saptamana, ce viata. Ochi slabiti, obositi, luptand intr-un mod ridicol cu somnul. Isi aminti ca era o zi dintr-o saptamana. Vazu geamul deschis si avu vaga impresie ca nu il lasase astfel. Asteptase ploaia pentru a racori aerul ca dintr-un furnal al vreunui combinat petrochimic, pentru a stropi fire de iarba pline cu var, fire de langa biblioteci in renovare, pentru a agasa amintiri din zile cu soare si mult praf. Ii era sete. Dar bezna din camera, oprita de o bariera de lumina galben - portocalie ce venea de afara si continuata de o bezna identica dupa usa inchisa ii dadu de inteles ca nu exista apa acolo. Se ridica din pat si realitatea aparu incretita de somn, odata cu un sunet. Un sunet de plastic in forma circulara, un plastic zdrobit in mii de scrancete pierdute in mii de ecouri. Tot ceea ce fusese pe masa era acum pe jos. Toate obiectele mai mult sau mai putin utile fusesera asezate intr-o oarecare ordine. Acum, totul era imprastiat pe jos. De la vant? De la deschiderea ferestrei? Si nu auzise nimic? Simtea ceva sec dar care ardea uscand totul din cauza lipsei apei.

Adormi la loc

18th story - 1000 people

2008-06-30T13:12:00.000-07:00

"A thousand people yell, they're shouting my name
[...] And a thousand people smile, they're smiling at me [...]

But when the sky if filled with stars [...] "

BLACKFIELD - 1000 people

Era ceva straniu atunci. Poate fragment dintr-un film si o secventa dintr-o carte, sau poate un ceva penibil care incearca sa fie altceva. Sau poate nu era nimic. Poate cea mai stupida melodie se dovedeste a fi o capodopera care nu a fost, nu este si nici nu va fi niciodata descoperita. Nici macar remarcata de un singur individ. Sau cel mai probabil... este o gama care a alunecat de pe un portativ. S-a amestecat cu particule de praf, cu microbi, cu prea putine cuvinte, cu ambalaje colorate, cu stropi de ploaie, cu tabloide, a incercat sa urce din nou spre un alt cer si a incercat sa se curete de tot ceea ce a insemnat a aluneca. Nu a reusit, s-a pierdut si ar fi inutil sa spun ca "asta e o alta poveste despre care vom vorbi alta data", ca o cutie chinezeasca stupida in cazul de fata. Nu este alta poveste, nu vom mai continua nimic, gama a alunecat de pe portativ, s-a pierdut, povestea s-a terminat, este mult prea tarziu, mult prea cald, mult prea greu pentru a mai lasa loc altor randuri.

* nu am gasit "1000 people", asa ca am pus aici melodia "blackfield"...de la blackfield :D

17th story - the chasm

2008-06-20T12:28:00.000-07:00

[Nu mai pot scrie.] Ferestre imense, intr-o sala imensa. Imens de goala, acompaniata de o imensa liniste care bazaie. Enerveaza. Ferestre mari si simple, cu un cadru dintr-un aluminiu de proasta calitate. Dar macar mascheaza nimicul, macar tine locul unui "ceva". Perdele mult prea fine pentru o astfel de sala abisala... luminata acum. Doua ferestre deschise, in spatele lor semne finale de soare. Daca in spatele lor s-ar fi aflat luna, probabil ar fi trimis imagini macabre spre restul camerei: fantome stravezii, insetate de intunericul abisal.

Ce sala: mare, foarte mare, foarte misterios luminata ziua, ciudat de intunecata seara. Se conduse singura pana la ferestre. Acolo si atunci era racoare. Un aer inecacios, de zahar ars patrundea printre ochiuri albe, cu contururi sensibile, printre cercurile prea multe si prea mici ale perdelelor. Ce putea sa fie dincolo de ferestre?

"O sala mistica nu poate ascunde decat un cliseu: marea!"

Si asa era: mai departe de ferestre, mai departe de parchetul, surprinzator, lucios, mai departe de perdele din povesti macabre, mai departe pana si de cerculetele materialului cu pretentii si pana dupa sticla cu picaturi de lumina, praf si ploaie, se imbinau doua nuante. Un fragment albastru de cer si un fragment albastru de mare, imbinate, respingandu-se, contopindu-se, zbatandu-se neajutorat pentru a se indeparta unul de altul si in final, imbratisandu-se in orizont. Nu se vedea malul, iar ea nici nu incerca sa il vada. Se putea convinge daca exista un mal sau daca totul plutea pe un val nesigur. Trebuia doar sa isi incline capul, sa priveasca in jos, mai jos soare, prin aluminiul de prost gust, mai sus de mainile crispate intr-un mod elegant. Insa privi drept: marea. Elementul pe care il luase in deradere si care o facea sa se simta jenata, ca intr-un basm cu zane penibile care plutesc prin romantism in fiecare seara, pe malul marii. Insa acum era un alt aspect al marii, mai presus de zanele din carti necesar uitate. Acum, marea era un aspect al unei vieti traite altfel, simtite altfel. Se intoarse cu spatele la ferestre.

Ce camera impecabila, totusi. Si atat de goala. Simtea cum ceva zvacnea intr-un adanc nedescoperit inca. Simtea ca ar putea sa umple camera cu ferestre frumoase, camera descrisa de adjective simple. Si mai era o coloana sonora compusa atunci. Dar parea atat de veche...

Se intoarse cu spatele la incaperea vasta si respingatoare pentru un moment. Isi privi din nou cliseul. Se regasi in cateva din cutele bleumarin, reflexele unor copaci de undeva ii amintira melodii, iar existenta abisului acolo, undeva, ii dadu incredere: nu doar in camera aceea exista un abis. Si nu doar in mare exista abisul. Si nu doar ferestrele acestea pareau imense si camera prea goala si perdelele cu ochiuri prea marunte si...

Iar marea nici macar nu exista. Dar era totusi acolo. Era mirosul marii patruns in camera aceea, mirosul de la mii de kilometri distanta. Si totusi...

16th story - negative

2008-06-19T23:51:00.000-07:00

[...] ironia de pe chipul fetei se contura, metamorfozandu-se intr-un zambet senin. Ochii i se luminara in sfarsit si devenira jucausi. Dar oare de ce “cliseul” fusese cel care o luminase?

* un fragment prea vechi :)

15th story - Greece (2007)

2008-06-19T23:49:00.000-07:00

14th story - Zero virgula unu

2008-06-19T23:37:00.000-07:00

Cineva zicea cã trebuie sã alegem între a ne trãi viaţa şi a o înţelege. Eu am ales sã o înţeleg. Ştiu cã zâmbeşti cu îngãduinţã auzind asta, dar da, chiar şi EU pot face acest lucru! Cred cã eprubetele ar putea sã înţeleagã portocala asta numitã „viaţã”, mai bine decât toţi, chiar şi prin sticla lor.
Nu ştiu care a fost prima mea amintire. Ştiu doar cã am fost şi încã sunt una din acele eprubete realizate de fabrica... nici nu ştiu care! Sunt o simplã eprubetã. Timpul nu m-a unicizat, am rãmas tot una din totalitatea eprubetelor apãrute anul acesta. Sau poate acum doi, trei, poate chiar zece ani. Nu îmi dau seama cum a trecut timpul şi nici nu ştiu cât a trecut de când sunt în acest laborator. E o senzaţie foarte ciudatã... singura ta amintire mai preţioasã sã fie fiecare clipã. Şi ea nu dureazã mult. Dureazã o clipã, apoi se duce cine ştie unde. Şi rãmân cu amintirea clipelor mele, cu amintirea vieţii mele ratate care, pânã la urmã, nu are nicio amintire.
Sau poate am, dacã mã gândesc mai bine. Mi s-a întâmplat un lucru care iese din tiparul „normalului” meu! Într-o zi, am cãzut de pe o masã din laborator, pe care am fost aşezate, pentru a fi etichetate, mai multe eprubete. Am cãzut în spaţiul dintre masã şi perete. Poate astfel mi-a fost destinul. Femeia care mã scãpase din mânã mã urmãri cu privirea, însã, când vãzu locul în care am cãzut, chipul ei m-a fãcut sã înţeleg cã nu se va mai sinchisi sã mã ridice. Acolo am rãmas. Auzeam, din când în când, zgomote în jurul meu, însã nu vedeam nicio mişcare. Nu puteam vedea nimic de acolo. Îmi pãrea rãu cã eticheta mea va rãmâne nescrisã şi cã nu voi mai lua locul cuvenit în suportul de lemn. Dupã un timp însã, m-am autoetichetat. Ce ar mai fi râs unii din prietenii tãi sau poate chiar tu (nu te cunosc prea bine, aşadar mã pot aştepta la orice reacţie din partea ta) dacã aţi fi vãzut o eprubetã pe a cãrei etichetã sã scrie zero virgulã unu. E absurd de altfel! Eprubetele sunt numerotate pentru a se distinge una de cealaltã. Cum putea sã fie eprubeta zero virgulã unu?! Nu conteazã, tu oricum nu ai înţelege.
Am stat acolo o perioadã lungã, privind bucata ruptã din mine. M-am ciobit când am cãzut şi un ciob mic de sticlã zãcea pe podea, lângã mine, între perete şi masã. Mã simţeam straniu vãzând ciobul undeva, la câţiva centimetri distanţã. Oare de ce a trebuit sã cad tocmai eu de pe masã, de ce a trebuit tocmai eu sã rãmân cu eticheta nescrisã? Oare de ce m-am ciobit şi ciobul a rãmas lângã mine? De ce o lege neştiutã a fizicii nu l-a împins sub masã ci l-a lãsat acolo, pentru ca eu sã mã uit zilnic la el şi sã regret cã sunt un obiect? Deseori mã plictiseam acolo jos şi atunci începeam sã cercetez partea de perete care îmi servea drept adãpost. Am observat o dârã albã pe suprafaţa imperfectã a peretelui gri închis. Am fost norocoasã pentru cã am cãzut cu ochii în sus, orientatã spre el, astfel încât sã îl pot vedea amãnunţit. La o privire mai atentã, mi-am dat seama cã nu era o simplã dârã de cretã sau de creion alb sau o zgârieturã oarecare. Era ca un şanţ limitat, un fel de cicatrice. Exact în clipa aceea am auzit de la profesoara care ţinea ora sintagma „ani luminã”. Am ascultat în continuare despre ce vorbea şi am înţeles, cu mintea şi sufletul meu de eprubetã, cât înseamnã un an luminã, deşi pânã atunci nu ştiusem. În acel moment, mi-am dat seama de durerea acelui perete... câţi ani luminã se ascundeau în acea cicatrice. Oare câţi ani luminã suferise peretele acela ? Haide, nu mă lua peste picior! Ştiu bine ce înseamnă un an lumină… şi te asigur că am dreptate folosing sintagma aici.
M-am gândit mult timp la peretele meu. Semnul lui, o cicatrice, rana trecuse pentru cã, din suprafaţa spartã, nu mai picurau firicele albe. Hmm... cât de bine semãnam noi! Eu mã ciobisem, când am cãzut de pe masã, iar ciobul minuscul se afla încã lângã mine. La baza peretelui se aflau presãrate, pe mocheta de un verde închis, de prost gust, firicelele albe, cãzute din tencuialã. Erau ca o pojghiţã deasupra mochetei, ceva albicios foare greu de observat de ochiul uman. Amândoi am fost rãniţi, amândoi am rãmas cu o cicatrice, pe care unii o considerau falsã, amândoi eram rezultatul nepãsãrii celor din jur, al nepãsãrii celor care ne-au lovit. Eram doar nişte corpuri fãrã glas, care au fost, pentru o secundã, o unealtã trecãtoare a mâniei sau neatenţei cuiva. Fiecare aveam o infinitate de ani luminã în adânciturile cicatricilor noastre. Asta ne lega.

Cred cã peretele acela a fost singurul meu prieten... singurul meu partener într-o luptã cu o lume care nu ne vede acum, care ne-a vãzut şi ne-a aruncat aici pentru a nu ne mai vedea niciodatã. Poate nici nu îmi mai doream sã plec de acolo, existenţa peretelui îmi era suficientã pentru a rãmâne nemişcatã pe tot parcursul vieţii mele vãzute, auzite şi simţite prin sticlã. Ce viaţã aveam! Dar nu îmi pãsa. Locul sumbru, murdar, ornat parcã într-un stil anonim cu pânzele de zahãr amar ale vreunui pãianjen, cu agrafe de praf şi cu şiruri sacadate de cretã albã şi albastrã... Îmi plãcea acolo! Cred cã tocmai de aceea, într-o zi, radiera ta a alunecat în locul în care mã aflam eu. A cãzut peste ciob şi parcã m-a durut mai tare decât atunci când m-am lovit eu, atingând solul. Am vãzut o mânã cu inele mari de rocker gotic, venind spre mine. Cred cã ai auzit şi tu sunetul de îmbufnare pe care l-am fãcut atunci când m-ai ridicat de acolo, când inelele tale mi-au lovit sticla. Nu vroiam sã plec. Tot ce îmi doream era sã îţi dai seama cã sunt o eprubetã şi nu radiera pe care o cãutai. Vroiam sã mã laşi acolo. Te-am vãzut uitându-te la mine ciudat, când ai vãzut cifrele de pe etichetã şi suprafaţa ciobitã într-un punct.
- Ce faci acolo? asta este tot ce am auzit şi apoi s-a fãcut doar întuneric. Mã aflam în buzunarul hanoracului tãu. În disperarea ta, când a observat profesoara cã ai altã ocupaţie, m-ai ascuns în buzunar. Şi m-ai uitat acolo. În scurt timp, nu am mai avut nicio speranţã cã mã voi reîntoarce lângã peretele meu cu cicatrice.
Aşadar, m-ai uitat. Cred cã, pur şi simplu, s-a întâmplat sã pot sã-ţi vãd camera, printr-o crãpãturã a cusăturii buzunarului. Geaca ta era agãţatã într-un cuier, aşadar aveam o viziune „panoramicã” asupra camerei. Nu m-a impresionat nimic...obiecte mari din culori, din lemn, din sticlã, din nou din culori, hârtii, stilouri, haine în culori cenuşii, obiecte lucitoare, un mãr verde şi din nou culori. Pereţii camerei tale erau perfect netezi, nu am vãzut vreunul care sã aibã o cicatrice. Ei nu au simţit ceea ce am simþit eu şi peretele meu: nepãsarea lumii, care doare. Cât erau de perfecţi pereþii camerei tale şi totuşi, cât de unic era peretele meu cu cicatricea lui prãfuitã, cu miliarde de ani luminã în adâncitura ei! Te-am vãzut stând în picioare în faţa biroului. Nu ţi-am dat importanţã prea mare. Nu vroiam sã îţi vãd chipul şi dacã îl vedeam, aş fi vrut sã îl uit. Nu vroiam sã te conturez, vroiam sã rãmâi o existenţã fãrã contur în viaţa mea de eprubetã. Vroiam sã rãmâi un portret fãrã chip în ochii mei care vãd prin sticlã şi asta pentru cã erai om, pentru cã erai ceea ce mi-aş fi dorit eu sã fiu. De aceea nu ştiu cum arãţi. Nici acum nu ştiu.

Îmi mai amintesc de asemnea cã trebuia sã prinzi nişte imagini pentru un proiect. Ai stat cam o orã în faţa ferestrei, cu luminã stinsã, încercând sã fotografiezi copacul de afarã, îndoit de vânt. Vremea devenise însã calmã. Dupã ceva timp, te-ai sãturat de aşteptat, ai apris lumina în camerã şi ai trântit enervat aparatul foto pe pat. Chiar atunci a pornit un vânt puternic. Am început sã râd de naivitatea ta. Trebuia sã îţi dai seama cã asta este legea existenţei: ceea ce îţi doreşti se va întâmpla când te aştepţi mai puþin. Un lucru atât de pur, precum imaginea unui copac îndoit de puterea vântului, nu se lasã filmat sau pozat. Cum ai putut sã gândeşti aşa? Crezi cã legea vieţii este chiar atât de simplã? Crezi cã vântul va bate când vrei tu pentru a îndoi copacul? Ce copil eşti...
Am râs de tine, însã tu nu mi-ai auzit râsul. Ai auzit doar zborul unei muşte şi ai început sã te uiţi enervat în jur. Chiar cã eşti prostut... crezi cã râsul unui obiect cãzut cândva între un perete cicatrizat şi o masã, se poate auzi altfel decât zborul unei muşte oarecare? Eprubetele sunt la fel de însemnate precum muştele. Muştele se lipesc de hârtia aceea lipicioasã, noi cãdem lângã un perete şi ne ciobim. În ambele cazuri suntem prizonieri, în ambele cazuri suntem doar nişte „obiecte” nefolositoare. Chiar nu înţelegi semnificaţia comparaţiei mele?
Şi ce camerã aveai totuşi... mã uitam deseori prin crãpãtura buzunarului hanoracului tãu la draperiile de la ferestrele murdare. Mã dureau deja ochii, atât de tare le pironeam cu privirea mea de sticlã. Draperiile erau atât de şifonate, încât parcã din cutele lor apãrea o faţã. Mã uitam la ea şi îmi dãdeam seama cã acel chip era o combinatie între „chipul” meu şi chipul pe care mi l-am dorit întotdeauna. Unul uman, o faţã normalã, însã cu trãirile unei eprubete ciobite scrise pe frunte şi pe buze. Da, întotdeauna mi-am dorit sã fiu om. Întotdeauna mi-am dorit sã fiu om pentru tine, pentru oricine, pentru toţi, pentru viaţã.
Ciudat, nu?

Ştiu cã te plictisesc. Linişteşte-te, am ajuns la sfârşit. Este foarte simplu. Când ai avut urmãtoarea orã în laboratorul „meu”, ai trântit hanoracul pe bancã şi ai plecat de lângã ea. M-am rostogolit din buzunarul moale şi deşirat. Îmi doream cu toatã fiinţa (impropriu spus) sã cad odatã, sã ajung lângã peretele meu. Nu conta cã voi mai pierde o parte din mine, nu conta sã voi sta iarãşi acolo privindu-mi cioburile. Mi-ar fi fost de ajuns. De acolo, aş fi putut sã îmi trãiesc viaţa de eprubetã în modul în care am ales sã o trãiesc: înţelegând-o! Dar nu m-am prãbuşit. Jumãtate din mine era pe marginea mesei, iar jumãtate în aer. Nu puteam ajunge odatã jos?! Am vãzut profesoara apropiindu-se. În timp ce îţi verifica caietul, mâna în care ţinea bucata de cretã se afla la câţiva centimetri deasupra mea. O singurã mişcare a degetelor a fost deajuns pentru ca bucãţelele mici şi albicioase din cretã, cãzute peste eticheta mea, sã mã facã sã cad.
Nu m-am mai ciobit. Eram, în sfârşit, lângã peretele cicatrizat. Şi atunci mi-am dat seama cã el mã ajutase sã ajung acolo. Nu tu, ci peretele. Firicelele albicioase de cretã erau identice cu cele de la baza zidului, erau identice cu cele cãzute din rana lui, devenitã acum cicatrice. Aşadar, deşi nu putea vorbi, şi-a dat seama cã eram la fel de cicatrizatã. M-a chemat lângã el. Atunci m-am simţit împlinitã şi sunt sigurã cã nicio eprubetã nu a trãit ce am trãit eu...
Acum înţelegi de ce mã numesc zero virgulã unu? Sunt pe atât de neînsemnatã şi de cicatrizatã (zero virgulã ), pe cât sunt de diferitã, pentru cã am o existenţã de eprubetã care a ales sã îşi trãiascã viaţa înþelegând-o.
Sunt o eprubetã.
Sunt doar o eprubetã.
Sunt doar.
Sunt.

* ceva mai diferit..

13th story - electric requiem

2008-06-17T13:55:00.000-07:00

you'd better die in your sleep, cause tomorrow's gonna be a rainy day. you'd better wake up next morning, cause you'll have to die in your sleep at night. die and reborn over and over again, day by day, morning after morning, night after night.
sleep well!
good morning!

12th story - wanted: rain

2008-06-16T04:21:00.000-07:00

Si ea privea prin soare, doar ca acum era noapte, o noapte de mai, dupa o zi anormal de calda. Acum batea o briza care parca abia avea indrazneala de a atinge clapele de frunze si pietre ale copacilor, asfaltului. La multi, prea multi km departare, se observa cicatricile de fulgere pe acorduri mute ale cerului. Se prevestea o furtuna scurta de primavara, vara, insa asteptarea era un infractor interogat - suspans, oarecum suspans. Ploaia era asteptata in tricou verde, cu jeleuri portocalii, cu bilete de metrou, bomboane, stilouri, partituri, schite si culegeri cu probleme de economie pe birou. Umbre nebune de sub jaluzele argintii verticale, de pe pervazul luminat slab, cladesc o nota de mister: ploua? Nu ploua. Tuna? Era o masina cu motor imbatranit.
Inca o zi, inca o prietenie spulberata, inca o carte citita, inca un portativ compus, inca niste monede gasite prin buzunare de geci sifonate si pierdute prin dulapuri. Inca o ploaie asteptata si din nou latraturi de caini pe strazi.
Particule amuzate de praf se fugaresc in cercuri concentrice in fara usii deschise. Daca se inchide, ele se risipesc, daca ramane deschisa, ele isi continua jocul. Nici cea mai severa curatenie cu scapa camera de praful jucaus se de caietele vechi si prea scrise, aruncate si gasite uneori intr-un alt ghiozdan uitat.
Asteptarea in tricou verde se uita pe geam, indepartand discret jaluzelele. Nu mai venea ploaia. Degeaba o asteapta. "Nu mai vine astazi": se putea culca. Stinse veioza rosie, indreapta jaluzelele argintii si se aseaza in pat. Mai statu cateva secunde, dupa care un acoperis de tabla din imprejurimi trimise semnale sacadate, clare: ploua.

Dar nu mai conta, adormise.
Nu mai ploua.

11th story - through piano sheets and caramel

2008-06-14T13:06:00.000-07:00

E frumos...e foarte tragic sa vezi cum o bomboana din caramel se topeste la soare, pe un raft populat alta data de carti, un raft populat acum de o bomboana si de o panza de paianjen, rasfirata de vant. Raftul e in aer liber. Odata, a facut parte dintr-o camera, insa o calamitate naturala necunoscuta mistuise, probabil zidul din afara. Acum raftul era in aer liber. Acum era soare si era vara si era vant si era panza de paianjen blocat si el acolo. Firele lipicioase cu aspect ironic de zahar mai rezista inca trei minute, prinse cu ventuzele lor albicioase de raftul dintr-un lemn mat, aproape negru. Vantul in re minor nu cruta nimic. Dupa alte trei minute desprinde panza ipocrita si o alunga. Poate spre pamant, poate spre nord, poate spre un alt oras cu cladiri patate de soare, poate spre o lume caramelizata, poate spre o alta panza de paianjen, la fel de ipocrita deoarece pare din zahar. Poate nici nu a desprins-o de acolo. Sau poate vantul acesta a fost necesar pentru a o trimite cat mai departe. Nu stiu.

Intr-un colt de ruine in aer liber se observa niste partituri. Mult tush, hartie de proasta calitate, pare a fi pergament. Oricum nu conteaza, vantul canta deja piesa fara ajutorul partiturii. O are totusi in fata, pentru a nu gresi. Unele portative sunt prea incarcate de caramele pentru a putea fi cantate pe de rost (amintiri), iar unele mordente sunt omise, altele prea accentuate. Uneori trebuie folosita pedala, alta data, pianul suna la fel.

De undeva de sus, bomboana pare o pata nedorita pe o bucata de lemn, totusi, sec. Nu mai este o bomboana, este doar ceva dulce care s-a topit de la prea mult soare. Se va prelinge pe toata suprafata lemnului de la prea multa ploaie, iar in cele din urma va disparea din cauza vantului. Oricum melodia nu sta pe loc. Partiturile nu se desprind de pe sol, raftul ramane in fata soarelui, in aer liber, bomboana continua sa se topeasca. Totul este absorbit, fara culoare, daca privesti prin soare.

10th story - whisper

2008-06-13T13:12:00.000-07:00

Astepta o zi intreaga pentru a o trai. Astepta o singura traire pentru a se putea gasi. Astepta o cautare pentru a putea porni intr-o alta...cautare. Astepta un sir mult prea lung de cautari si in final, ziua se termina. Totul fusese legat de o zi oarecare. Apoi s-a terminat

9th story - Papusa de portelan

2008-06-10T05:15:00.000-07:00

A 9-a poveste ar fi trebuit poate sa fie prima, sau macar a doua, insa... nu stiu :)

Primul meu volum (-Papusa de portelan-) a aparut acum cateva luni si am postat aici o nuvela din el, Teatru mut.. Voi continua prin a posta (-tot pe fragmente-) urmatoarea "schita", sau mai bine i-as spune proza scurta, pentru ca nu o pot incadra intr-o anumita specie a epicului. Se numeste Zero virgula unu... va fi postata curand! hope you'll enjoy it ! :)

8th story - Real..

2008-06-10T04:39:00.000-07:00

SCENA 4: Este dimineaţă. Încă dormi. Mă bucur că ieri ai acceptat rolul de personaj principal în piesa mea. M-ai ajutat să îţi arăt ceva... ceva ce numai omul însuşi îşi poate arăta, ceva ce numai el poate înţelege. Sper că acum ai înţeles că sunt sufletul tău, fac parte din tine...
Sper că azi, când te vei trezi, îţi vei da seama că te-am minţit. Nu ai fost nici măcar o clipă actor independent. Ai fost o marionetă în mâinile mele. Ai fost încă de la început o marionetă în mâinile propriei vieţi. Ai înţeles acum....sper... faptul că este groaznic să fii propriul prizonier. Frica de a rămâne încleştat pentru totdeauna într-o piesă de teatru care se derulează pe coloana sonoră a propriei tale vieţi. Te rog... nu încerca să mă mai sileşti să îţi arăt asta încă o dată. Nu te-a durut atât de tare, cât te-ar durea în realitate. Te rog, nu încerca să te transformi într-o marionetă, nu mai încerca să îţi impui lucruri pe care ştii că nu le vei putea face, nu mai încerca să îţi faci liste spirituale cu lucrurile pe care trebuie să le faci, deşi ştii prea bine că nu le vei putea duce la un bun sfârşit, nu mai încerca să mă distrugi, nu mai încerca să îţi distugi sufletul.
Plec acum, mă întorc acasă. Sper că te vei simţi bine când te vei trezi cu adevărat, căci ieri nu te-ai trezit.. nu te-am lăsat să îţi înfrunţi piesa de teatru în realitate. Ţi-am cerut să te prefaci că te trezeşti.

Sfârşit

* si acum, ultima parte din Teatru Mut.. sper ca va placut :D

7th story - shadow of the day

2008-05-26T06:38:00.000-07:00

"SCENA 3.

Ai supravieţuit. Ai văzut că nu a fost atât de greu? Dar ce faci acum? Da, mă uit la tine, da, te văd, da, te privesc acum şi nu îmi pot explica ce este cu tine. Ştii bine că este doar o piesă de teatru, nu-i aşa? Încă îţi prezint instrucţiunile, deja a venit noaptea, aproape am terminat şi apoi vei înţelege şi tu. De ce eşti aşa împietrită, păpuşă fără chip? Îmi dau seama că, de fapt, culoarea părului tău alternează între nuanţe gri închis şi roşcate, care se bat cap în cap la întâlnirea molatică a luminii artificiale de la lampa de pe birou. Da, ştiu, niciodată nu ţi-au plăcut lucrurile concrete, dar nici cele abstracte, din moment ce abia aştepţi ca eu să termin. Ceea ce se întâmplă acum este o învăţătură, nu încerca să mai scapi, este pentru binele tău, ai încredere în mine. Dacă stăm să ne gândim mai bine, nici tu nu eşti ceva concret. Abstract într-o lume a figurinelor de ceară, cu ochii violet, poate aşa. Oricum epatezi prin nimicul tău. Nu vezi? Încerci să rămîi treaz pentru că ţi-am interzis eu să închizi ochii. Doamne, eşti atât de uşor de manipulat, parcă eşti o jucărie. Dar să ştii că de multe ori, jucăriile sunt mult mai şirete decât oamenii. Ştii de ce? Pentru că nu le poţi citi nimic pe chip, decât liniile şi petele de culoare primite din fabricaţie. Aşadar, nu eşti o păpuşă, eşti om! Normal că eşti om, eşti actorul meu, dar în piesa ta de teatru. Vreau să îţi arăt ceva cu toată povestea asta...vei vedea.
Îmi place ce am reuşit să te învăţ azi, până acum! Este ca şi când ai privi un portret imens câtea minute în şir, un portret care, aparent, nu mai are nimic de ascuns de privirea ta focalizată şi atentă. Brusc, se metamorfozează...discret. Portretul care până atunci prezenta un chip serios, acum zâmbeşte larg. Vei zice că asta numai metamorfozare nu se poate numi, dar este cuvântul potrivit! Nu mă întreba de ce şi te rog, nu încerca să găseşti niciun răspuns. Este metamorfoza trăsăturilor în universul expresiei aceluiaşi chip. Trebuie să vezi cu ochii tăi şi să simţi cu propriul suflet spaima ştearsă atunci când figura impasibilă a domnişoarei Christina a lui Eliade se transformă, în faţa ta, în expresia unei Christine cu surâs cuceritor, cu o frunte prea netedă şi cu obrajii prea roşii pentru ca totul să fi avut loc în realitate.
Aşa ai face şi tu, după ce, în decursul zilei de azi, eu ţi-am interzis anumite lucruri. Ai răbufni la un moment dat şi ai exprima tot ceea ce ţi-am interzis să exprimi. Dar acum nu poţi. Eşti prea obosit. Ştiu că nu vrei să mă derutezi, chiar eşti obosit.
Nu te înţeleg pe de altă parte. Acum, nu ţi-am mai zis să nu îţi închizi ochii. Se pare că acum tu nu mai vrei să îi închizi. De ce încerci în continuu să îţi ţii ochii deschişi, să îţi laşi chipul fără expresie, fruntea încreţită şi buzele uscate, când tot ce ai de făcut este să mergi la culcare?
Pleoape, paravane mari, portocalii deschis, cu mişcări leneşe dar parcă de neoprit precum moira care taie firul vieţii. Pleoape, cu delicateţea unei balerine aşezându-se pe scaunul tapiţat cu catifea verde închis, în faţa măsuţei mici de sticlă de pe o terasă, pe care se serveşte ceai în ceşti trandafirii. Lasă-le să îţi acopere ochii, lasă-le să fie un voal fin căzând din tiara unei mirese peste ochii pe care te oboseşti să îi mai ţii deschişi. Poezie de leagăn. Lasă-le să te conducă încet spre starea aceea de amorţeală odihnitoare, spre somn. Dimineaţă vei fi bine, dar acum...
Nu înţeleg de ce îţi laşi buzele să devină atât de uscate. Este ca şi când ar burniţa peste un boboc de floare portocaliu. O nouă adiere obscură le face să se transforme încet, treptat, pe nesimţite, în două trepte dintr-un şir lung de alte trepte ce urcă spre templul Artemisei."

* un alt fragment din proza mea scurta Teatru Mut :)..

6th story - middle of yesterday

2008-05-17T12:10:00.000-07:00

Middle of yesterday

SCENA 2. Mă bucur că ai revenit! Am să te rog să îţi cobori încet mâna. Încearcă să zâmbeşti puţin şi uită-te în partea dreaptă. Întoarce-ţi capul brusc! Da, acum avem nevoie de detalii rebele! Râzi, da, aşa, foarte bine. Este ora trei după-masa. Cred că este ora trei şi câteva secunde, nu ştiu exact. Îndepărtează-ţi şuviţele din ochii care ştiu bine că mă caută. Nu mă vei vedea curând, nu ştiu sigur dacă am să îţi dezvălui cine sunt chiar şi când vom termina piesa, dar ceea ce contează e că eu sunt regizorul vieţii tale. Eu îţi spun ce să faci. Haide, îndepărtează-ţi şuviţele din ochi, ridică din umeri şi uită-te în jur derutat. Zâmbeşte, te rog!

Buzele vor deveni roşii, mult prea roşii. Faţa ţi se va albi atât de tare, încât vei părea o fiinţă fără contur, partea lipsă a peretelui din spatele tău. Exact! Rămâi cu buzele întredeschide şi cu ochii aţintiţi perfect asupra locului în care crezi că mă aflu. Deschide-i atât de tare, încât să pot vedea perfect cadranul irisului violet, opac din cauza groazei şi a incapacităţii de a acţiona liber şi nu sub comanda mea, atât de opac ‚încât începe încet, cu picături de teamă, să reflecte corpurile care te înconjoară. Am anticipat asta. Ştiam că o să ţi se facă frică fără să îţi ordon eu asta, ştiam că o să te îngrozească gândul că nu vei scăpa din jocul acesta. Dar nu ai ce face, eu îţi spun că nu ai ce face. Trebuie să se termine ziua ca să poţi scăpa! Mai e mult până atunci.

Voi utiliza câteva efecte speciale. Cred că voi combina ploaia cu vântul. Vor fi aliaţi, el va bate şi ea va cădea din aceeaşi direcţie, nu vreau ca cele două elemente să se respingă. Expresia ta va deveni împietrită. Întreci aşteptările, felicitări! Pe faţa ta văd puncte negre şi violet, picurând din ochii tăi. Pe bărbie, puncte roşii îngheţate. Părul răvăşit se aşează pe faţă, ca un cadru nespecificat şi nesolicitat, dar care se potriveşte perfect. Am să te rog acum, când expresia ta constituie un tot împreună cu cele două elemente, am să te rog să te duci pe terasa aceea goală şi să te aşezi pe scaunul acela ud. Un scaun din argint acoperit cu noroi, tapiţat cu catifea vişinie. Aşează-te. Să nu închizi ochii, să nu îţi mişti buzele, să nu încerci să îndepărtezi părul din ochi. Rămâi exact aşa! Te-ai aşezat. Acum, sprijină-ţi cotul stând pe masa de sticlă rotundă, din faţa ta. Ai grijă să nu te tai! Forma ei rotundă nu este o garanţie pentru inexistenţa colţurilor ascuţite! Ţi-am zis eu la început că logica şi matematica nu au ce căuta aici! Sprijină-ţi bărbia în palma stângă. Şi aşteaptă să se termine furtuna. Nu mai este mult până când vine seara, până când totul se linişteşte şi până când mirosul de funingine răscolită, adusă din abisul hornurilor în aerul confuz va fi înlocuit cu cel de ceai de zmeură. Sper să rezişti. Nu îţi este frig, nu? Şi nici frică, nu-i aşa? Atunci e totul bine... Mai ai un pic răbdare, până când va începe ultima...

* un fragment din proza mea scurta Teatru mut... + fotografiile dintr-o dupa-masa.. :)

5th story - widmung für niemand

2008-05-17T11:46:00.000-07:00

N.T - wie es ist (fragment)

Es ist weit wie das Meer und vielleicht auch schon schwer, ich frag mich wie das jetzt mit dir wär.. Ich ertrinke innerlich, die Gedanken treiben mich weit, weit weg zu dir. Keine Ahnung was passiert wenn ich’s trotzdem probier, bist du mein Netz und fängst mich auf? ..denn ich brauch dich schliesslich auch. Ich entferne mich von dir, doch ich will nicht weg von hier, will ganz nah bei dir sein..
Über schranken unsrer Sprachen ziehen wir hinfort, wir gehen getrennte Wege doch irgendwann treffen wir uns am selben Ort [...]

4th story - Alanis Morissette

2008-05-15T23:10:00.000-07:00

Thank you - lyrics

"How bout me not blaming you for everything

How bout me enjoying the moment for once

How bout how good it feels to finally forgive you

How bout grieving it all one at a time

Thank you India

Thank you terror

Thank you disillusionment

Thank you frailty

Thank you consequence

Thank you thank you silence

The moment I let go of it was

The moment I got more than I could handle

The moment I jumped off of it was

The moment I touched down...

How bout no longer being masochistic

How bout remembering your divinity

How bout unabashedly bawling your eyes out

How bout not equating death with stopping"

3rd story - morning light

2008-05-15T22:36:00.001-07:00

Morning Light

Cu tine vorbesc! Dacă eram sub forma unui sunet, m-ai fi auzit imediat! Dacă eram sub forma unei propoziţii, probabil m-ai fi citit înainte de a deschide ochii. Dacă eram sub forma unei lacrimi, m-ai fi şters din clipa în care m-ai fi simţit. Dacă eram o picătură de sânge, m-ai fi şters, intimidat, cu un şerveţel. Crede-mă că ai fi făcut tot posibilul ca şerveţelul să nu fie de altă culoare. Alb. Şi atât.

Oricum, nu sunt nimic din toate lucrurile astea. Aşadar, nu te pot trezi altfel decât rugându-te. Măcar prefă-te că te trezeşti! Uite, mă voi preface şi eu. Eu zic că este târziu, iar tu aprobi. De fapt, este dimineaţă. Te rog, hai să ne prefacem. Apoi, când ne vom amintit, haide să uităm că ne-am prefăcut. Haide să credem că eram doar noi înşine.

Ideea de a te ruga să te trezeşti mi se pare... normală. Vreau să îţi spun ceva. Dar ideea de a te ruga să te prefaci, măcar puţin, că te trezeşti din somn este nebună. Gândeşte şi tu logic – deşi logica nu ne ajută prea mult aici -... cum poate să fie posibil? Cum să te prefaci că te trezeşti? Mai mult decât ridicol, dar, deşi risc a deveni ilogică, iraţională, stupidă şi cu idei preconcepute, bizare, îţi cer asta. Totuşi. Gândeşte-te, imaginează-ţi ce frumos poate fi: prefă-te că te trezeşti! Continuă-ţi somnul, iar apoi am să te rog să te ridici încet din patul cu aşternut verde pal. Tu vei dormi în tot acest timp, înţelegi? Este o invitaţie la o piesă de teatru absurdă. Vreau să devii un actor mut, vreau să dormi şi să te ascund de lume. Nu te mai arăta aşa cum eşti tuturor! Te invit la un teatru mut, în care singurii actori sunt expresia şi gesturile. Vreau să te dedublezi, să devii personajul principal, vreau să devii actor, nu o marionetă din cârpe vişinii, în mâinile mele. Haide să îţi spun ce trebuie să faci. Nu e greu. Trebuie doar să trăieşti această zi cum îţi spun eu: dormind.

Ai înţeles? Acum fii atent. Bun venit în ACTUL 1, SCENA 1. Nu va fi greu, concentrează-te. Îţi spun ce să faci. Să începem...
Deschide ochii. În sfârşit, parcă văd două ceşti de cafea, din perspectiva tavanului crăpat în anumite locuri. În ele, jocuri de lumini difuze. Un contrast uimitor între ochii tăi şi restul feţei. Lăcrimează, bieţii de ei, din cauza somnului, se închid din cauza lui, se luptă şi, într-un final, cad pradă dorinţei de a rămâne închişi. Termină! Deschide ochii! Eşti atât de inexpresiv astfel. Îngrijorător de palid.

Aşa...acum e mai bine? Afişează-mi o expresie plictisită, somnoroasă, un fel de draperie roz, ale cărei cute devin trăsăturile unui chip. Şanţuri gri se pot observa la suprafaţa feţei tale, la baza ochilor migdalaţi. Ai buzele uscate, pe cale de a sângera. O liniuţă de un roşu electric va fi cea care, odată apărută pe buzele tale de un roz adormit, va scoate portretul tău din anonimat. Dar nu vreau nici cel mai mic detaliu rebel. Aşadar, nu vorbi! Oricum, este regula principală a jocului: doar expresie şi gesturi. Ascultă-mă în continuare.

Câteva şuviţe îţi obligă ochii să parcurgă din nou scurtătura către drogul numit somn, ele îţi obligă ochii să se închidă. Încearcă să le îndepărtezi uşor cu mîna. Opreşte-te. Acum lasă-ţi mâna în jos uşor, cu o expresie care regretă o vorbă rostită în grabă. Ai un aspect neglijent. Să continuăm...

Vreau să ai o expresie mirată în momentul în care... da, acum! O lumină aurie, un fir de pânză din ţesătura sacră a cerului ca o bombonieră va coborî pe părul tău. Încearcă să pari un pic surprins. Aşa. Ea alunecă uşor pe topoganul şuviţelor tale, încetineşte, se opreşte, apoi îşi continuă din nou drumul uşor de observat. Se rătăceşte o secundă şi apoi revine. Prinde viteză, accelerează, expresia ta devine şi mai mirată, mai repede şi mai repede, din ce în ce mai repede, până când... Of! Iar ai închis ochii! Stai liniştit, e bine, acum a dat o nouă culoare chipului tău. Şi totuşi... nu te mai încrunta. Vreau să ai fruntea netedă, ţi-am zis că nu vreau detalii rebele, doar este dimineaţă. Încearcă să suporţi puterea care te obligă să închizi din nou ochii. Încearcă să nu i te supui, deşi pericolul este iminent. Nu vreau să îi închizi, haide, rezistă! Ridică mâna stând în dreptul tâmplei şi încearcă să opreşti raza de soare. Nu, nu atât de repede! Repetă secvenţa aceasta, te rog. Încet, aşează-ţi mâna lângă tâmplă şi opreşte lumina. Perfect! Acum, am să te rog să rămâi astfel până când soarele va decide că a venit momentul de a-şi îndrepta solii spre un alt actor. Rămâi astfel până când îţi voi spune eu, adică până când va începe...

* un fragment din proza mea scurta Teatru mut... + fotografiile dintr-o dimineata

the 2nd story - dandelion's tale

2008-05-15T12:26:00.000-07:00

A little dandelion
touches the sky

poza facuta intr-o zi despre care nu imi mai amintesc nimic ...

hello world!

the first story

2008-05-14T07:31:00.000-07:00

Deoarece profilul meu http://flickr.com/photos/aisles are probleme (nu imi arata toate pozele pe care le-am postat, din nu stiu ce motiv) m-am decis sa imi postez pozele aici !hope u'll like them ;)

--- books and waffers ---

un buchet de flori uscate, dupa ce se terminase "Summer fresh"-ul. un parfum foarte delicat, care intrase in rutina camerei

--- probabil intr-un moment in care eram foarte fericita pentru ca scrisesem ceva ce mi se parea frumos.

probabil intr-un moment in care ma intrebam daca voi mai avea idei.

cel mai probabil, intr-un moment in care nu imi dadeam seama ca urmatorul subiect era in fata ochilor mei.

Aici

2008-05-01T04:47:00.000-07:00

Pur si simplu... asa

Fara nume si fara contur. Aparent, un voal de o culoare dulce il imbratiseaza. La o privire mai atenta, un voal de funingine care elimina undele pastelate ce plutira incet in aer pana atunci. O casa de cultura, dar unde teatrul este mort in centru. Un centru arhiplin: magazine de menaj, de pantofi, masini, o toneta cu inghetata in timpul verii, un magazin chinezesc. Trei parcuri cu banci din culori vii, atat de vii incat prima ploaie afiseaza un poster ruginit peste lemnul lor. O sosea lunga. Aceeasi sosea care isi divide sufletul, il ramifica, il vopseste in prea multe nuante de gri - petrol, pentru ca in cele din urma sa se reintregeasca: drumul spre un alt oras.

Un cer prea albastru marcheaza blocurile patate de soare, de graffiti, de ploaie, de timp. Case cu acoperisuri acoperite de un strat subtire de praf alb marcheaza iarba, verdele crud. Culori stridente, mult prea stridente pentru acel orasel, cuprind ronduri cu flori, stropite parca si ele in graba cu portocaliu, mov si alb. Cutii de acadele, cutii de tigari, cutii simple, cutii albe, sticle ciobite, toate aruncate in raul de la marginea orasului. Macar sunt colorate. Apa prea curata marcheaza prezenta lor acolo in fiecare clipa, insa... prea evident pentru a fi observat. Cladiri vechi, cladiri noi, acelasi aer de timp lovit de soare in fiecare an. Si inca un an... si inca unul.

Cea mai ingusta strada din orasel, cu cele mai multe magazine cu agrafe, cu cele mai multe boutiq-uri parfumate, cu cele mai multe locuri de a cumpara suveniruri din hartie sau lemn este inghesuita. Magazine, masini, oameni, blocuri, iarba, cosuri de gunoi, plopi de cel putin 4 metri, drumuri inguste printre blocuri, culori reci si culori divine. Prea multe lucruri lugubre si lirice in acelasi loc. Prea multa poezie si estetica a uratului.

Mai mult decat poate duce oraselul cu blocuri patate de soare.

perfect blue buildings

2008-04-30T00:16:00.000-07:00

Counting Crows

- Perfect Blue Buidings-

"Just down the street from your hotel, baby, I stay at home with my disease and aint this position familiar, darling well, all monkeys do what they see help me stay awake, Im falling... Down on Virginia and La Loma, where I got friends who'll care for me you got an attitude of everything I ever wanted.. I got an attitude of need so help me stay awake, Im falling...

Asleep in perfect blue buildings

Beside the green apple sea

Gonna get me a little oblivion, baby

Try to keep myself away from me

Its 4:30 a.m. on a tuesday, it doesnt get much worse than this. In beds in little rooms in buildings in the middle of these lives which are completely meaningless... help me stay awake, Im falling...

Asleep in perfect blue buildings
Beside the green apple sea
Gonna get me a little oblivion, baby
Try to keep myself away from me

I got bones beneath my skin, and mister...There's a skeleton in every mans house, beneath the dust and love and sweat that hangs on everybody and there's a dead man trying to get out..Please help me stay awake, Im falling. "

neo modernism II

2008-04-29T12:33:00.000-07:00

Drumul

de Marin Sorescu

"Ganditor si cu mainile la spate
Merg pe calea ferata,
Drumul cel mai drept
Cu putinta.

Din spatele meu, cu viteza,
Vine un tren
Care n-a auzit nimic despre mine.

Acest tren - martor mi-e Zenon batranul -
¬Nu ma va ajunge niciodata
Pentru ca eu mereu voi avea un avans
Fata de lucrurile care nu gandesc.

Sau chiar daca, brutal,
Va trece peste mine
Intotdeauna se va gasi un om
Care sa mearga in fata lui
Plin de ganduri
Si cu mainile la spate.

Ca mine acum
In fata monstrului negru
Care se apropie cu o viteza inspaimantatoare,
Si care nu ma va ajunge
Niciodata."

neo modernism

2008-04-29T11:57:00.001-07:00

Pleaca trenul

de Marin Sorescu

"Cand stai in tren si pleaca trenul vecin,

de ce ai impresia ca ai plecat Tu?
primavara si toamna

te tot uiti pe cer, pierdut in ganduri,

stoluri de pasari vin,

stoluri de pasari pleaca,

de ce ai impresia ca mergi tu?
Toata viata m-am uitat pe fereastra,

pironit intr-un colt

de autobuz, de tren, de vapor

[...]

m-am uitat cum fug de mine copacii,

oameni, orase, continente

de ce sunt coplesit de atatea emotii,

de ce am impresia

ca am cunoscut lumea?"

ansamblu. detaliu

2008-04-10T07:19:00.001-07:00

Culori shterse

2008-04-10T06:33:00.001-07:00

Look at the pic below and start asking dumb questions. It's not a photo made by an emo guy or made by a jesus freak or something. De altfel, nici nu shtiu cine a facut poza asta, cel putin nu eu. Dar imi exprima atat de multe lucruri, incat nici nu vreau sa scriu aici adevaruri generale si cred ca voi apela din nou la acel pocker face mentionat si mai jos :)
Mai intai, ma gandesc la faptul ca tocmai am schimbat culorile la link-uri si text si acum ma gandesc daca se vor mai potrivi cu aceasta poza. Apoi va urma alta poza si alta postare si ink multe poze si multe alte cuvinte si poate nu toate vor fi intr-o armonie cromatica.
Ce se va intampla atunci?
Poate imi fac "probleme prea mari" pentru culorile de pe un blog simpatic.
Look at this pic and start asking yourself something. Anything. Cel mai mult imi place delimitare dintre doua lumi, delimitare redata, totusi, foarte discret. Un pilon in partea stanga aproape centrala, care se continua cu un gard de sarma. Stop. In partea dreapta mai departe de centrul pozei, un pilon asemanator, mai inalt de aceasta data, nu se continua cu un gard de sarma, ci sta doar acolo. Nimic. In partea stanga, vazut de jos in sus, un fel de pod de ciment. Stop! In partea dreapta, nimic special amenajat, o alunecare sau un urcus abrupt, cu denivelari. Liber! Baloanele alea din culori shterse aproape ca nu se vad in coltul din dreapta sus.
Cred ca am spus destul.
Now... look at the picture below and start asking yourself questions. Stop!

rosu electric

2008-04-08T11:47:00.001-07:00

Oke, one new experience, nu sunt that excited dar daca nu am fost in stare - pana acum - sa am macar un amarat de jurnal - not plastic pinky diary stuff - sau macar sa notez undeva ceva amintiri sau experiente frumoase, nu shtiu cat va dura aceasta manie a blogului pentru mine, asa ca stiu sigur ca daca cineva va deschide acest link peste cateva saptamani sau luni - nu pot sa prevad...- va avea aceeasi fatza de sick and tired of finding nothing si evident, acea persoana nu isi va mai aminti in viata lui/ei de acest blog anonim care nu a fost personalizat si nici bagat in seama.
Deja derilez, de cele mai multe ori cand incep sa vorbesc in fraze lungi si "impersonale" este ceva in neregula cu mine. Cred ca deja am format o parere cat se poate de proasta sau macar anosta, dar este doar o "pocker face" pentru un fel de "welcome" cu suras prefacut :D
Ok... 9.51 p.m si maine probabil oboseala acumulata de-a lungul zilei si de-a lungul acestei seri care - de data asta pot prevedea - ca va mai dura mult, pentru ca voi plictisi cititorii pe care nu ii voi avea niciodata cu gandurile mele copilaresti, incomplete si care nu definesc altceva decat o existentza ca oricare alta, dar care epateaza prin "ceva"-ul ei. E viata mea, guess what :>
Ok... e un moment bizar, simt ca scriu ceva pentru un critic literar sever, ma simt privita si am impresia ca fiecare miscare imi este cantarita si analizata cu cea mai mare precizie si cu erori foarte mici si putine. Eu scriu. Nu scriu pe blog. Dar scriu proza. Si nu stiu daca o voi posta aici sau nu. Mi se pare un pic cam ciudat sa postez "those pieces of work" aici, pentru ca, in primul rand, vor fi doar postate si uitate si privite de primul meu cititor poate, peste cateva saptamani/luni/ani, cititor care va ramane cu o impresie cat se poate de "nici cum".
Bizar.
Stiu ca nu am atras atentia si nici nu am vrut sa atrag atentia. Ma simt ca si Cartarescu in globul de sticla - asha era fragmentul? - si sincer, nu am nici cea mai mica idee ce se intampla.
Bizar din nou.
Pocker face-ul meu isi face efectul si anume: sunt si raman inexpresiva, parca prafuita si cu o dorinta puternica de a abandona aceast chenar simpatic, cu frame in nuante alternand intre roz si mov si cu cateva butoane colorate si simpatice in jur.
Din ce in ce mai bizar.
Cred ca, in curand, pocker face-ul meu se va transforma in ochi conturatzi cu creion negru, cu un strat gros de fard alb in miscari circulare si a caror culoare naturala este estompata de rosul epatant provenit dintr-un creion de nuantza - aparent - pastelata. Acum este rosu electric. Fata unui clovn. Si niciodata nu mi-au placut clovnii. Dar rosul electric mi-a placut dintotdeauna.
Prea bizar...